Un elicopter cu președintele și suflarea albastră, decupată din fotografii, a survolat vestul, sudul, apoi sud-estul și a aterizat în nord, la Botoșani. Pământ mai tare ca în jurul Botoșanilor nu mai văzuse decât în ținuturile din Piatra. Jurnaliștii îl așteptau când a coborât din smoala care crăpa cu tunet în jur. Era înfășurat într-o pelerină galbenă și norul s-a risipit peste dealurile Ipoteștiului. Nu era decât o fugă de cal, cum se spune prin partea locului. Președintele nu avea timp de schituri și văi, locul fusese ales pentru presă. Într-adevăr, cum ploaia și-a mai oprit urgia în dreptul pelerinei galbene, iar vântul s-a uitat chiorâș, jurnaliștii au profitat și de locul poetului. La câțiva kilometri era casa memorială Eminescu și bisericuța familiei în picioare, doar lacul, încărcat de puhoaiele de sus, plecase în toate părțile. Cum era o situație specială, președintele a urcat în elicopter ca să treacă și prin locurile inundate din sud. Se gândea că aici tot dispăruse copacul din fața casei Eminului și privirea de sus. Iar nuferii, I-o fi încărcat ploaia, domnule, spusese unul dintre sepepiști, care avea mirosul din ajun. Dormise mai puțin de patru ore.
Că apele au pătruns în cimitire nu fusese știrea cea mai rea. Mai rău era că fugeau locurile, crucile și sicriele odată cu ele, nici nu aveai timp să ții morții pe loc, o luau pe șanțuri, sub alunecări. Satele din sudul și estul țării aveau pământ uscat doar pe mici porțiuni și primarii cu ISU nu mai dovedeau să ajute populația, și fără odihna părinților la loc sigur. Unii dintre ei interveneau în direct, dar mai ales reporterii la fața locului filmau năluca de ape care lua poduri și diguri și case, amestecându-le cu trunchiuri, animale și oameni. După cum îi prindea printre îngeri. Când armata a intervenit cu pompe și bărci, burțile umflate și curțile se răsuceau deja în nămol, fără să fie apărate de a doua viitură.
Reporterii îngălbeneau cu pelerinele apa, care îi alerga după microfoane. Deși găseau puțini oameni vii în lupta aia cu nesfârșirea.
– Sunteți izolați, oameni buni?
– Nu se vede? Abandonați. Primăria ne-a anunțat cu o oră înainte.
– Și apa, vă intră în casă?
– E plină. Sacii de făină și mălai s-au dus pe apa sâmbetei.
– Copiii unde-i aveți?
– Mai sus.
– V-ați mutat de la o casa la alta?
– Păi, ce să facem? Vremea n-are de gând să se potolească. Dacă nu vine armata, nu mai răzbatem.
– Acum o oră a ieșit ministrul de interne.
– Să dea bine la televizor, de asta. În birou nu se fac planuri, se fac povești. Birocrație de stuf!
– Da’ și oamenii, premierul a spus că așteaptă să-ți pice din cer lucruri.
– Teoria nu ajută, dincolo de vorbe suntem noi, domnișoară.
Câțiva o iau la vale cu mașinile și stinghiile care merg odată cu drumul. Se încurcă printre rădăcini și vaci și găini și sârme ghimpate. Câmpul e deja în brațele lor, nu-l mai pot ține, le trebuie o plută. Armata sosește cu un elicopter, care se uită de sus la stârvul plutitor, întins pe kilometri întregi, de fapt mai multe localități într-o singură apă, tulbure.
Și capitala e tot sub ape. O jumătate de oră de grindină și stratul de gheață a acoperit străzile. Inundații în subsoluri și la parter, rupere de nori și chiar grindina s-a umplut cu umbre degerate, oameni în vârstă care nici nu știam ce-i grindina, dacă e ploaie dacă e gheață ce e. Un bărbat în fâș înota prin Romană cu o barcă, în direct cu înecații din fața Bastiliei. Era primarul de sector.
– Zăpadă, don’ișoară, am rămas blocați în mijlocul străzii, domnișoară. A intrat apa la volan, a intrat la motor, don’șoară. Uitați-vă câtă apă!
Cu statura lui de atlet edilul intra în microfon, și el cu miros de mort.
– Am intervenit cu toate utilajele în zonele inundate.
– Și ceilalți primari de sector?
– Eu aici m-am trezit de dimineață, alții nu știu.
Apele se retrăgeau încet, cu stratul de gheață încă netopit, la fiecare gură de canal. E greu de uitat zeci de minute de groază când Bucureștiul devenise un lac înghețat ici-colo. Și Centrul Vechi a fost inundat, mai ales că demisolurile, cu ferestrele sparte, se uitau și pe timp uscat la schelele proptite în ele și la termopane. Bucățile de gheață și de sticlă spartă au lovit până și în baruri, clienții s-au urcat pe mese și bănci, dar apa țâșnea de sus. În magazinele de la parter a fost la fel, rafturile au luat-o la vale spre Dâmbovița, cu subsol cu tot. Erau și goale, și fără ferestre. Apa luase pe sus mașinile parcate sau în mers, ciocnindu-le una de alta. Viitura a purtat un timp și câte un intrând cu muzeul de antichități cu tot ca să bolborosească la gurile de scurgere, în care nu putea intra. Și nu a fost decât prima repriză. Când a doua torpilă s-a uitat în locul oamenilor la ochiurile de sus ale clădirilor în renovare de mulți ani, balcoanele cu rufe spânzurate au fost smulse din loc, iar copiii chivuțelor aduși să privească ouăle de gheață din aer și de pe pământ se scurgeau și ei în bulboană, Aoleooo, mămicule! Straturile de fuste s-au dus după ei, dar nu se știe dacă erau în văzduhul îngroșat sau pe pământul de apă fiindcă se înfipseseră în picioare ca într-o beznă.
Se vedeau mișcări și în mătăniile pe care nu zdrențele le făceau, le făcea apa, care, în fine, pornise o parte spre Curtea Domnească, cu gurile țipând înăuntru, alta pe Lipscani și Gabroveni înspre Victoria. Nu trebuia decât să asculți ca să-ți dai seama că mai e puțin și lacul are să se întindă spre Cișmigiu și Izvor. Sfertul de oră trecuse când o liniște de mirare a prins lumea, așa agățată de valuri. Asta numai o clipită fiindcă imediat s-a trezit plânsul din gheață, cu taxiul prins în mijloc. Sau asta a văzut Larisa Banu în fața magazinului Victoria până dincolo de statuia lui Traian în fotografia trimisă de un amator. În Centrul Vechi pluteau bucăți de gheață și tablourile, cu suporterii sportivi în ele, beți de la meciul naționalei de fotbal de anul trecut. Lasă că acum și suporterii români aruncau ouă moi și niște vorbe pe care nici apa nu le-a reținut. Doar un microfon se mișca, spânzurat de intrarea în Club A & B, hruba literaților, mai siguri pe ei decât la Boema sau Cărturești. Ochii lor aveau și mai multe culori. Corpurile românești se duceau departe, pe la Teatrul Nottara spre Casa Monteoru, fărâmițată și ea în auzul moștenitorilor de drept. Aici, însă, la Curtea Veche, pereții vechii cetăți înconjurau doar un pântece sterp. Bucata de tunel punea singurătatea ascultătorilor pe haine, care se schimbau la față. Trebuia să stai mai multe minute la ieșire ca să nu o mai vezi.
În vremurile bune Larisa fusese în dugheana cu zidurile unei fantome, dar fără aer, de ajuns să se trezească apoi, pironită în pavaj, pe Blănari. După-amiaza deja trecuse la Sfântul Gheorghe, dar nu s-a luat după ea, s-a uitat lung la anticariatul Luceafărul. În geam umbra unui scriitor latino-american, dispărut de curând, îi făcea semn să se apropie. A luat-o la fugă și a dat să intre pe Lipscani, atunci răscolit de săpături.
– Acuma se iau și de morți, cu viii a terminat-o, s-a auzit de la etajul care stătea aplecat pe trotuar, în fața barului Quatro.
În balcon, o femeie își ținea pălăria cu mâna și se uita peste drum la un portret, vizibil prin geam, care nu se uita la nimeni. Apoi se întoarce în ochii de noapte ai clădirii să vadă dacă mai poate salva ceva.
– Nu se mai poate aproape nimic, cu ce să trăim, domnișoară, tocmai spunea hanoracul agățat de un felinar, și el smuls din loc. Am crezut că a venit iarna.
Femeia avea probabil un vis urât fiindcă turuia mai departe că uite la oamenii ăia, acu’ i-a găsit să bea! Câteva mașini alunecau spre Piața Unirii cu toată noaptea aia în care plouase fără oprire. Apa a măturat bine străduțele strâmbe și le-a îndreptat spre bulevardul Regina Maria. Ia uite, striga iar cineva, cu o voce din beci, ia uite, încă o repriză! Și ploua din nou, a plouat torențial. Ploaia lărgea gurile știrbe, intra în subsolurile încă neinundate, lovea termopanele, scaunele înalte de la barurile din stradă, ochii și urechile rămase în găurile ferestrelor. Oricine venea în calea ei, fie și banca perechii vorbind rusește la orele 15, 00, părea amețit de strâmtoarea dintre clădirile prea vechi ca să stea în picioare înaintea urgiei, când și țipătul îngheța. Ploaia continua să meargă pe sus și pe jos, ca o singurătate a cerului și a pământului deodată. Cei de dincolo de ferestrele de la etaj mai puteau s-o asculte, deși intrase apa și în mintea lor.
Nu au fost de ajuns două rânduri de ploaie și grindina cât un ou, a mai venit și o putoare de canal peste oraș. Mirosul a luat-o pe nepregătite chiar și pe Larisa, în apartamentul ei de la patru, pentru că amiaza nu se mai sfârșea. Încă trăia de la brâu în sus, așezată pe cei doi butuci, fără să-i mai simtă. Avea tableta în mâini.
– Cică situația e sub control în București, auzi Marietă. Că în Mehedinți și Olt sunt zeci de gospodării măturate de apă, dar se lucrează.
– Io abia am venit, doamnă profesoară. Am apă și în piept.
Marieta se opri când văzu culoarea de pământ de pe fața Larisei și ochii ei scoși, Dumnezeule! Chiar atunci se lua la televiziunea națională și un interviu, în apă. Reporterul tocmai relata că în sud mai sunt destule sate inundate.
– Sute de culturi au fost acoperite de apă, a fost nevoie să se evacueze animalele. Doar un sfert de oră și viitura a afectat toată recolta.
– Și ceva păsări le-am închis, adăuga omul pe nume Carpen, chemat la microfon.
– De la primele ore de dimineață apa a intrat în case, le-a ucis tot ce aveau, priviți imaginile, spunea în cizmele înalte reporterul Chiriță Lungu.
– Tot timpu’ la noi viața e in pericol, numai ploi si viscol, autoritățile nu ne anunță. Și oamenii au mers la gurile de scurgere cu mâinile în buzunare. Păi, ia uitați-vă, sunt orășeni în sat, asta e mentalitatea.
Alte ploi treceau peste câmpia care, de data aceasta, era altarul plângerii. Și o rupere de nori în Ilfov, și grindina cu umbrele degerate în ea, chiar oamenii în vârstă că nici nu știam ce-i, grindină, zăpadă. Iar șoferii blocați în mijlocul drumului că a intrat apa la volan, a intrat la motor. Uitați-vă câtă apă! Larisa se uita. Primarul de-i zice Homescu tocmai preciza:
– Nu știam ce mașini să dau, de la zăpadă, că era gheață, sau motopompe?
Se uita și el cum mașinile parcate au luat-o la vale care încotro. Supărați pe autorități, oamenii abia au ieșit din case, la primele ore de dimineață apa era tot înăuntru. Afară, între mașinile împotmolite în sectorul 6, femeia cu cocul urcat pe cap înnoptase în coșmarul ei.
– E unul dintre visele mele, dragă. Ai auzit de sexul în oglindă? Ei, asta e. După sexul în trei, oglinda e o fantezie. Și o pun în practică de câte ori am ocazia.
– În vis? Și aveți nevoie de o oglindă mai mare?
– Pe tavan sau în lateral?
– Larisa nu-și revenea din privirea fixă a acestei femei.
– Marietă, ce caută asta la știri?
– Caută pe dracu. Doamne, iartă păcătoșii, că de aia avem potopu’ pe noi! Pericolul bate la ușă și ei…
– Petrec vremea la cârciumă. Sau în trei.
– Asta se vede clar. Și când au venit să-i ajute nici nu au dat vreo mână de ajutor.
– Lasă că lucrează jandarmii și pompierii pentru ei.
– Ca pe vremea lu’ Ceașcă, doamnă.
Știrile continuau, tableta se legăna în mâna subțire, ca de copil, a Larisei Banu.
– Uite, Marietă, Murighiol este pe harta celor mai expuse zone în caz de inundații.
– O fi, da’ și când Dunărea va atinge cota maximă, să vedeți ce jelanie. O să ajungă potopu’ și la beci.
Într-un cuvânt potop. Potop a fost. Și o tabletă și o singurătate înaintea lui.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la editura Cartea românească