Unii străini cred că Bucureștiul e un loc magic, cu tot haosul din el. Sau tocmai de aceea o fi mai viu. Orașul are viață de noapte, multă viață, până și în apropierea unui bătrân, Manuc. Dar aici se aud de la Mitropolie urâciunile. Țipă oamenii nemâncați, legați de bruma lor de salariu sau pensioară, copiii care ajung să muște mâna mamei că e covrig cu susan, inculpații pentru care se caută probe la dosar după condamnare, credincioșii care rup și norii deasupra rugăciunii, femeile neatinse de bărbatul lor, cei care poartă în vis un sicriu pentru că nu-l mai pot duce pe umeri, aurolacii care dau taxă pe aerul din canale și nu se mai gândesc la mormântul părinților, bătrânii de la azil, lipsiți de noapte ca și de viață, ce mai contează, morții din cimitire, unde nu se mai odihnesc din cauza alunecărilor de-i ia și îi risipește pe câmp. Se agită și taximetriștii, supărați că sunt agresați în timpul serviciului, surorile care primesc un ștergar cât o batistă la parastasul fratelui că nu-i mortu’ vostru, pătimiții de pe stradă cu apartamentele vândute pe semnătura pentru electrocasnice, protestatarii în uniformă de polițist, aveau să vadă ei salarii mărite când vaca o să facă balet, mai bine îi rugau frumos pe guvernanți, poate nu se urcau grașii pe ei și nu li se mai tăia îmbrăcămintea și încălțămintea, unii spun că îi și violau. S-au trezit la strigare și alți neștiutori, bărbatul agresat sexual la față de o nimfă, angajații care nu mai termină ziua acasă, o termină la privați, cică Tu-i gâtu’ mamii ei de comunism că nu-i mort nici azi, d-aia merge țara greșit. Aude haosul și moartea chiar moartea, care mai așteaptă puțin la o terasă din Centrul Vechi, dar e timp pierdut cu beizadelele astea, Păi Nicu Ceaușescu era, pă lângă profesor de facultăți, Moromete, un domn, doar nu l-a trimis tac-su pân Europa dă nebun. Țipă ei în pustie că nu vezi, chiorule, tinerii pleacă să spele mașini în Anglia, pensionarele în Italia, fetele pe la mese, alții își vând organele pentru azi sau ieri când le era foame și mai ales sete, băgase Ciucaș la chioșc, îl lasă pe tac-su s-o violeze pe sor’-sa, lucru care nu s-a pomenit nici în vremea lu’ Ceașcă de l-au omorât la Crăciun și de asta e apocalipsa pe noi, cum să ne mai întoarcem în țară, politicienii au furci și topoare, numai rudele lor sunt cruțate, doar nu se fut între ei nici nu iau din pensia grasă la torționari. Că țara noastră merge în toate părțile și fără picioare, la putere or fi d-ăia de-ai lu’ Ceașcă sau fiii, am auzit că au pungă la creier și în pungă pun coșul zilnic pentru prostimea de nu se mai satură. Că și maidanezu’ a tras pe loc viran copilu’ din parc și l-a rupt, era flămând și l-a văzut ca pe o hrană, i-a mâncat capu’ și mațele, Doamne păzește de ce e mai rău, nu se fac ele legile pentru un singur om decât în Parlament. Moartea vorbește chiar din interior că e luptă pe ciolan. Toți sunt cu enteresu’, ne merităm soarta, lasă. Oamenii nu, strigau mai departe pancarte și un scuipat gros, asta pentru guvernanți, vechi și noi, Sunteți toți la fel!
S-au oprit fulgerele și tunetele, chiar și crăpăturile din clădirile vechi, când s-au văzut manifestanții înșirați de la Piața Victoriei până la Ateneu, cu oprire la Casa Monteoru. Aici s-au uitat la moștenitoare, le-ar fi dat voie să se fotografieze în curte, sub draperiile negre de la un film de groază cu scriitori, dar mai durează cu actele. Pluteau cu toții în norul de praf așa de înalt că se cățărase pe el zidurile de sticlă de lângă biserici și de pe arterele mari ale capitalei, unde chiar navetistul cu radio la cap, slăbătura, Băi politicienilor tontălăi de la putere, spunea, v-am ales că ne trebuie un șef, un șefuț, un șefoi la doi șefuleți ca să conducă țara asta cu blestemu’ pe ea de mămăligă ce e? Dacă nu veți pune capu’ mafiei pe o piatră și nu veți trece cu buldozerul peste ea, acest vierme va lupta mai departe pentru el. Viermele celui de măsura împrejurul Palatului cu măsura lui ieșea la orele de seară, care nu mai era în jurul Palatului, era mai mult la tv. Că guvernul e slab, cu Pîtea Gabriel în frunte, investit de Preșele însuși când călcase peste propria umbră de s-a auzit scrâșnirea și tunetul deasupra. Chiar și deșiratul, nepregătit pentru evenimentele care vor veni, a simțit, totuși, exact când se uita în sus la Palatul Poștei o arsură în creștet și a știut că ăsta e sfârșitul. Unde era maior Tulea să spună că e clasificat cazul, domnule? Sau se gândea că e mai bine să treacă apa Dâmboviței? Erau multe imobile de vânzare, erau și mulți ochi de sticlă acolo, o să-și ia un binoclu într-un apartament de lângă Muzeul Lovinescu. Sau Cuca Macăi te ține fără cuvinte, fir-ar să fie, gândea tot navetistul. Mi se rupe în paișpe sute doi și de unu și de alții, nu pu-the el ceasu’ de seară dacă toți se plâng în spațiul public și nu-i ia nimeni în seamă. Ei, dacă ar ști cum merg treburile în statul nostru de drept nu s-ar mai văita că plâng morții prin Europa. Plâng și clădirile. Nu auziți sticla?
Sticla mai că se spărgea la maslu. Crucea de la Mitropolie își aplecase un braț, care a fost reparat și iar se înclina și iar îl repara și iar era grea. Poate o fi fost din cauza Dâmboviței, care o trăgea la vale! Râul fusese umplut cu mortăciuni, după ce că se învârtea unu prin oraș ca vodă și gropile se lărgeau. Demult, pe vremuri ploioase, era inundație de la Cișmigiu până la Unirii, acum trebuia să scoată primăria și morții din apă ca să curgă. Numai că sticla pisată a ajuns și în ea. Când s-a abătut grindina peste București, zilele de suspensie ale Aurelianului se apropiau de sfârșit. Dar apele s-au umflat și s-au repezit mai întâi în sus câțiva metru, apoi spre Vitan. Moroiu i-a trimis o scrisoare premierului să cheme armata de la Grozăvești la Vitan, măcar apa de băut să nu fie contaminată. Pîtea Gabriel s-a dus pe apă și a văzut, dar nu la invitația președintelui, Care nu mai are ce face decât scenarii, a văzut murdăria revărsată peste toată Piața Unirii, unde au apărut niște schelete, dar nu era timp de ele. Nu aveau nici îmbrăcăminte, nimic. După zelul subordonaților primăriei la potopul din iulie, scheletele au fost trimise la morgă. S-a constatat că sunt vechi, cu găuri în ele, cum ai pune degetul. Curtea Veche era și ea surpată mai încolo, însă nimeni n-a făcut legătura cu tunelurile care duceau de aici la Dâmbovița și la linia de metrou, oprit din cauza inundației pe un tronson așa de special. Mai lipsea ciuma, dar și ea a venit sub forma unei epidemii de gripă tocmai când s-a făcut o groapă la Basarab, care se mișca în interior. Cantacuzino a scos vaccinul gratuit și înțepăturile în braț s-au umflat, dar nu au dus pe nimeni la moarte. S-a dispus urgent și deblocarea banilor de la fondurile pentru calamități naturale și circulația s-a reluat, cu greu și cu uitarea bucureștenilor. Oricum, ei nu mai știau nici de porțile de altădată, nici de frumoasa pădure de pe Dealul Palatului, nici de lacuri, așa cum erau ele pe timpul podurilor de lemn. Nu pomenim de iernile lui Ceașcă, erau poduri de gheață. Stăteai cu frigul în oase ca într-o tămâie arsă. Nu pomenim nici de Rahova, împrăștiată până în centru, printre cerșetori. Spunem doar că aici sunt două lumi, una dedesubt și una deasupra. Pentru cine are urechi de auzit. Că de văzut se vede și în Centrul Vechi, mai îngropat de când se dezgroapă. Oricum ai privi, dinăuntru sau de sus, clădirile sunt victimele istoriei moderne și contemporane. Stau sub sticlă la Muzeul de Istorie pernuțe, covoare, cești, giurgiuvele, ilice cu fir argintiu, anul unamieșaptesutedouăzeci, rămas deasupra ușii unei clădiri demolate din Centrul Vechi, un testament, o fereastră cu privirea trasă în stradă de un arhitect necunoscut, care e chiar Lipscaniul. Nu mai există, însă, oameni care să-și facă amintiri din ele.
Multele terase, așezate direct pe străzile înguste ale Centrului, astupă găurile din care vin scrâșnetul și surparea, ca o prevestire rea. Raiul nu. Doar ecoul lui, și numai departe, în Herăstrău, unde insulițele din lac sunt mai aproape de înotători și de canotori. Alături, pe terasa restaurantului, petrec de inimă albastră niște cetățeni, care iubesc culoarea apei, câtă cămașă are pe ea. Când se îmbată mai aruncă paharele prin iarbă. Doar unul, Manolea, cu tunica lui verde-crud peste verde-crud, și celălalt, consilierul județean, lățit peste șolduri și cu mâncărime pe gât, au stricat obiceiul fiindcă s-au certat pentru statul de drept. Manolea, cu dosar la București, a fost luat de mascați chiar de la pahar. Venise cu mașina din Murighiol să se răzbune pe președinte, dar suspendarea lui se terminase și Manolea a călcat pe cioburile din iarbă. Lacul din Herăstrău se curbase brusc.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la editura Cartea românească
Fotografia autoarei de Ciprian Baston