Pauza după cutremurul mare din Vrancea nu a fost de întuneric, cum credeau unii, a fost de foc. Cel mai mare incendiu de la începutul toamnei s-a petrecut pe apă. Mai întâi în delta Bucureștiului sau ceea ce devenise Lacul Ciurdea, apoi spre alte zone ale capitalei. Poate și dinții câinelui, rămași în laboratoarele procurorilor, provocaseră urgia. Dinții intraseră în carnea de 4 ani a lui Dănuț tocmai când fratele lui mai mare alergase din parc să atingă marginea deltei. Marginea era și un gard de firmă, cu găuri în el. Dinții au trecut în Dănuț direct din gard, au trecut repede și au rupt bucăți întregi din copilul care n-a mai apucat să se gândească la amiaza de pe bancă, alături de bunica lui. O amiază liniștită. Când a ajuns mai aproape, fratele său tot nu a văzut în întregime băiatul și câinele, a văzut doar amestecul tăvălit pe moviliță și razele care s-au oprit deodată la marginea ridicăturii de teren. Se opriseră în loc să privească mușcăturile și țipetele. Și, din când în când, tăcerea dintre ele. Când Sorin, de 6 ani, a dat să se repeadă la câine, o mușcătură s-a desfăcut de ultimul țipăt, care era ce mai rămăsese din Dănuț. Nu-l mai ajunsese amiaza de pe banca bunicii. Când fratele lui a revenit în parc, fuga lui era doar o fugă înțepenită. Nu putea vorbi. Timpul trecuse dincolo de gardul firmei private, iar liniștea bunicii nu mai era pe bancă. Băiatul s-a repezit înapoi, spre movila de pământ, cu oamenii care văzuseră prin el. Că Dănuț mai ținea dinții câinelui înfipți în carne e altă poveste. Dinții au fost salvați și păstrați ca probă în laborator. De unde mai mușcau, încă, prin tubul de sticlă. La un an seceta sau ce a izbucnit de dedesubt a dat foc deltei, dar asemenea coincidențe nu sunt de luat în seamă în secolul XXI.
Și nu a fost ușor de stins focul pe câteva hectare de vegetație cânepie, cu toate că pompierii au intervenit cu autospeciale. Din cauza noului drum al câinelui, inaccesibil, le-a trebuit ore bune să se apropie de locul lui Dănuț, care era și locul incendiului, repede propagat spre margini odată cu păsările supte de flăcări, odată cu frica băiatului, rămasă aici, în aerul ținut drept, pe vârful movilei, de o cruce. Numai aerul, întins pe brațele crucii, nu a luat foc prin mirosul de gaz, tot mai insistent, de deasupra. Dar trebuie că era vorba de pixelul albastru, care pe toate le șterge din memorie până la urmă. Numai privirea mamei nu o ștersese din cealaltă privire, care bântuia locul și nu avea unde să se așeze pentru odihnă între mușcături, rămase slobode dincolo de parc.
De altfel, mereu se vorbea de emisia de gaze cu efect de seră și nu s-au mirat prea mulți când o limbă de foc a urcat din stația Romană și vijelia a dus-o până la poarta Bastiliei, și la etaj. Nu știu ce drac l-a călărit atunci pe Moroiu să se arunce în cușca cu hiene din mass-media că nu e flacără violetă. Și azuriul a tremurat chiar aici, la Coloane. Venise însăși Măturoaica de Brusville să sprijine candidatul Moroiului când a surprins-o flacăra, de care s-a ferit la librărie, unde a coborât la subsol și a citit multe titluri de la cărți, puse în rafturile din spate. Dar auzea cum vorbeau, la primul etaj, două angajate.
– Ia uite ce se sumețește Talpa Iadului!
– Gândește azi ce trebuie să urască mâine, tu!
– Știi ce i-aș spune? I-aș spune ai vomat votca care ai băut-o la Brusville, cucoană?
– A și avut maestru bun.
– Lasă, de frumoasa asta fug și morții din cimitir. Să-i cumpărăm un sutien mai acătării, cu sârmă metalică, să pară mai nurlie. Cât de cât!
– Maaare viespea, nu știu cum o mai suportă pământul.
Fetele au zărit pe geam albastrul care s-a rotit în aer, cum a luat-o prin fața vechiului ASE și s-a lovit de plopul de la răscruce. Plopul a căzut fulgerat, uitându-se o clipă la biserica albă de amintirea ploii, pentru care se ruga și acum preotul. Imediat crăpătura a pornit din altar, a trecut strada și a dat în Victoriei, gata să coboare în stația de metrou. Acolo s-a uitat la Antipa, se auzea furnicarul dinăuntru lovind în sticlă. Să fi văzut cum o lua vuietul spre Muzeul Satului, cu flacără cu tot! La intrare o femeie făcuse brâu cu brațele în jurul copilului să nu ajungă focul la el până se face ea scrum. În plină stradă o mașină s-a aprins, șoferul abia a reușit să iasă afară din fiară că alți șoferi i-au sărit în ajutor. Flăcările cuprinseseră însă jumătate din ea și multe mașini s-au ciocnit din mers, cu arsuri înăuntru, care erau oameni. Pompierii au sosit greu, așa că din clădirea guvernului sensurile de mers s-au văzut invers. Doar norul, îngroșat deasupra, a umbrit deodată Piața Victoriei, iar luminile dinăuntrul și dinafara clădirii pâlpâiau ca tăciunii în noaptea de-i spusese a minții unu Mircea.
Altfel fuseseră norii dinaintea secetei de august. De la ploi țânțarii puseseră o pânză deasă peste mare parte din București. Într-o informare către Sănătatea Publică s-a scris negru pe alb că au fost văzuți și adulți într-o bucată de roată cu apă de ploaie. De asemenea, au fost colectate femele, tot adulte, în parcuri și în canale. Câteva au fost găsite pe oameni, iar unul se pare că avea apă și frunze și larve în corp. Dansa tocmai în parcul de la Operă, în fața statuii. Și vorbea cu o limbă de pasăre, care băuse albastru de metil:
– Dansul nu face parte dintre insecte, s-a adresat celor de pe băncile laterale.
Oamenii au anunțat poliția și poliția l-a transportat la Spitalul de Urgență. Se scria, deși n-a fost confirmată și la dansatorul de la Operă, despre o gripă ucigașă, adusă din Asia de țânțari.
– Numai asta nu mai aveam, generale, i-a zis, răspicat, Moroiu în dimineața de vineri însoțitorului de la Palat spre Vila Park.
– Institutul Cantacuzino a confirmat că mai suferă și modificări, domnule.
– Suferă un drac.
Edilul Bucureștiului a luat imediat măsuri împotriva norului de țânțari, care se deplasa de colo-colo și, fiindcă ploile au fost urmate de o secetă cruntă, în două zile l-a dus pe câmp, apoi l-a mutat pe lacul aproape secat de lângă pădurea Corbeanca. Acolo a dormit ca în sicriu pentru un timp, cât să producă Institutul Cantacuzino un nou vaccin.
A doua sau a treia zi după ce norul a fost imobilizat, șase femei ca stăncuțele rătăcite pe sârma de la Stâlpu, drumul spre haltă, așteptau, fiecare cu o piatră în loc de față la Parchet. După vreo jumătate de oră s-au desfăcut din tăcere, le strângea aerul de aici.
– Acum, ar mai lipsi lăcustele, au fost anu’ trecut în Bărăgan, spuse cea de pe margine.
Femeile de circa 80 de ani, chemate de dimineață la Parchetul Suprem dacă au votat la referendum, se așezaseră pe băncile din curte și așteptau în basma să le întrebe cineva înăuntru. Reporterii s-au repezit:
– De ce ați fost chemate?
– Cică pentru votare.
– Dar dumneavoastră?
Bătrânica știrbă, în fustă neagră și sandale și bluză pipită și:
– De un’ să știu?
Altă bătrână, din Periș, întrebată ce ar răspunde, se mira singură:
– Aicea? Am să spui adevărul, că nu ascund nimic, am jurat pe biblie.
Fuseseră aduse cu duba la București și trebuia să fie interogate de instanță pentru că nu se prezentaseră de bunăvoie.
– Și, mai mergeți la vot?
– Merg, de ce să nu merg, a declarat o bătrână din Târnăbești, am votat pe buletin.
Când bătrânele de 80 de ani au ajuns în sat nu mai aveau priviri. Numai un avocat mai putea să le reprezinte. Și era unul, atins de flacără când a deschis puțin geamul Loganului în Piața Romană și l-a oprit un vrăjmaș prin ondulația străzii Dacia:
– Ți-ai pus placa pe mormânt, Matache!
– Hai sictir cu placa ta! Vorbește mortul neîngropat?
– Taci și înghite, maestre! Până la alegeri face Moroiu cu voi ca spălătoria Nufăru’.
– Face un…
Niște faruri l-au izbit din spate și s-a ciocnit de mașina din față. A fost vina lui. Fotografiile făcute la fața locului aveau o rezonanță bună. Ca și stăncuțele.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la editura Cartea românească
Fotografia autoarei de Ciprian Baston