A treia premieră a lunii mai la Teatrul Național din Cluj a avut loc pe data de 19 mai a.c., în Studioul “Euphorion”. Este vorba despre spectacolul O, ce zile frumoase!de Samuel Beckett, în traducerea Ancăi Măniuțiu. Regia spectacolului îi aparține lui István Albu; scenografia: Tibór Tenkei; design costume: Gyopar Bocskai; în distribuția: Winnie – Miriam Cuibus, Willie – Cătălin Codreanu.
“Spațiul aparent deschis din Ce zile frumoase este și mai puțin primitor decât camera închisă din Sfârșit de partidă sau decât drumul și copacul din Așteptându-l pe Godot. Winnie apare aici ca o creatură umană confruntată cu totala pierdere a evidenței propriei ei ființe. Dacă în primul act își poate umple existența printr-un dialog activ, repetat la nesfârșit, între cuvinte și obiectele mărunte din geantă, scoase pe movilă și puse la loc, eroina martirizată cu seninătate apare în al doilea act ca un simplu cap vorbitor, restul trupului fiind în întregime absorbit de movila hrăpăreață. Dintr-o femeie cochetă, planturoasă, plină de energie – în pofida ariei limitate de mișcare de care dispune -, Winnie se vede redusă pe sine la doi ochi care pot vedea doar ce se află în fața lor, la două urechi care se chinuie să perceapă și cele mai mărunte zgomote din marele deșert și la o gură care mai poate încă vorbi pentru a umple tăcerea. Cumplit semnal de alarmă tras la adresa condiției umane!
Winnie și companionul ei Willie, reîntors la neputințele sugarului, nu fac decât să completeze lista funebră a personajelor beckettiene, schilodite, mutilate și ramolite, învârtindu-se parcă toate, pe loc, în jurul unui fel de grad zero al ființei, expuse însă în văzul tuturor, în mare vitrină a lumii contemporane. Nimic nu se schimbă niciodată cu adevărat în lumea acestor personaje care bâjbâie, «nu-i mai bine, nu-i mai rău, nici o schimbare. ș…ț nici o durere» cum spune Winnie, însă totuși “«ceva își urmează cursul», un mecanism invizibil învârte toate rotițele timpului și ale fiinei, omul transformându-se într-o jucărie mecanică a cărei cheie de pornire e trasă de o putere exterioară, sadică prin atât indiferența sa cât și prin intensitatea cu care își privește migăloasa punere în scenă a omului obiect printre alte obiecte.” (Ștefana Pop Curșeu, Director artistic al Teatrului Național din Cluj)