Demult, să tot fie trei decenii bătute pe muchie, cotrobăind prin minunățiile Cabinetului de Stampe al Academiei, am nimerit un volum de dimensiunea unei coli de scris, relativ subțire, cu o copertă comună, pe care am citit un nume german, cu font portocaliu, ce nu-mi spunea nimic, scris în românește cu “gh” în loc de nemțescul “ge”. Probabil o greșeală de tipar intenționată, mi-am spus. Eram un ignorant pe acest subiect, pe deasupra și vânător de nimicuri. Am catadicsit să-l răsfoiesc, gândindu-mă că voi mai descoperi vreo eroare gravă a tipografului naționalist din timpul ultimului război mondial. Am uitat să specific acest amănunt, cartea-album era tipărită în anul 1942. Ca factură, fotografiile reproduse semănau cu imaginile imortalizate de Nicolae Ionescu și Iosif Berman, dar autorul lor părea mai inventiv în căutarea unghiului. Abia după ce am revenit la pagina de titlu, pe care era menționată Editura “Wiking” din Berlin, am realizat că nu putea fi vorba de vreo eroare și că autorul însuși recursese la artificiu, scriindu-și numele după pronunția română. Privind mai atent coperta, am mai remarcat un artificiu, capitala României apărea cu numele german – Bukarest – sub care, într-o manșetă portocalie, era scris în limba română “orașul contrastelor”, traducerea formulei “Stadt der Gegensatze” tipărită, tot într-o manșetă, albă, de-a lungul părții stângi, lângă cotor. Subtilitățile și autorii lor mă fascinează. Uite un om interesant, dar cine este el?
Mulți ani am umblat prin anuare și ziare fără spor, apoi, fiindcă ajunsesem să-i cunosc albumul pe dinafară, prin lucrări privind istoria Bucureștilor și prin studii tematice, de urbanism, sociologie, geografie umană și economică etc. Nimic sau aproape nimic. Noroc că a venit pe lume internetul, care m-a lămurit în multe privințe, însă la nivel superficial.
Iată că în toamna anului 2006 primesc un e-mail de la istoricul Josef Wolf, care îmi propunea o colaborare la un volum omagial dedicat lui Willy Pragher, volum care, asemenea unui disc muzical, urma să fie făcut cunoscut într-o serie de expoziții itinerante, în Germania și în România, cu un fond de 172 fotografii din colecțiile Institutului pentru Istoria și Geografia Regională a Șvabilor Dunăreni din Tübingen și ale Arhivelor Landului Baden-Wuttmberg din Freiburg. Am acceptat încântat că pot participa și eu la omagierea unui artist – între timp aflasem că era “de valoare universală” – ce mă obsedase un sfert de veac. Alături de nume importante ale istoriografiei românești, mi-a revenit să scriu un articol informativ despre fotografii mai importanți ai României interbelice, contemporani cu Pragher.
Textele au apărut într-un tom impozant, cu o grafică impecabilă, îngrijit de Kurt Hochstuhl și Josef Wolf și publicat de Editura “Thorbecke” în anul 2007. Se intitulează “Willy Pragher. Spații vizuale românești 1924-1944”. Galbenul și portocaliul, culorile scumpe lui Pragher, conferă coperților o notă sobră, dar și elegantă. A fost o intervenție divină, reușind, mulțumită contribuției domnului J. Wolf, să aflu date biografice imposibil de găsit aiurea (a se citi România).
Trebuie să fac o precizare: îmi imaginasem că Pragher stătuse pe aceste meleaguri cât a stat și armata germană. În realitate, situația se prezenta diferit, cu totul diferit de scenariul făurit din presupuneri. Wilhelm Alexander Prager alias Willy Pragher, se născuse la Berlin, în ziua de 4 mai 1908, însă în copilărie a locuit mai mult la București, în casa bunicului, faimosul negustor de blănuri de lux Moritz Sigmund Prager, unul dintre stâlpii bisericii romano-catolice din București. “Casa bunicului” este o sintagmă vagă, fiind vorba de un om cu numeroase proprietăți în București cât și în țară. Fruntaș al comerțului bucureștean, cum îi plăcea lui D.Z. Furnică să scrie, Prager cumpărase prin 1887 casa Bellu, de fapt întreaga proprietate a baronului, demarcată de străduța dr. Râureanu, deschisă în 1857, Calea Victoriei, ulicioara numită mai apoi strada Marconi și o porțiune din fostul vad al Dâmboviței, de curând asanat, devenită strada Ilfov. Întrucât casa, restaurată imediat după încheierea Războiului Crimeii, nu mai corespundea gustului epocii, a fost refăcută după planurile arhitectului George Mandrea, arhitectul Eforiei Spitalelor și al Primăriei Capitalei, la modă în epocă. Am insistat asupra ei nu doar pentru trecutul, ci și pentru prezentul uimitor. În salonul cel mare al acestei case, cam în același timp cu nașterea fotografului, George G. Assan, președintele Camerei de Comerț, Mauriciu Blank, Sigmund Prager, Nicolae Zanne și Gogu Constantinescu, după discuții aprinse, au întemeiat Comisia pentru controlul lucrărilor la Palatul Camerei de Comerț, ce urma să fie construit în conformitate cu planurile arhitectului Ștefan Burcuș, câștigătorul concursului la care participaseră 14 arhitecți austrieci, francezi și români. Aici se reîntâlneau duminica, după liturghie, membrii familiei, majoritatea ingineri și avocați cu pieptul plin de decorații. I-am căutat, măcinat de curiozitate, în “Almanahul High-Life”: figurau, prin urmare făceau parte din înalta societate…
Acesta a fost mediul în care a copilărit viitorul mare artist. Tot arhitectul Mandrea, pe la 1903, când lucra la Mânăstirea Sinaia, construise și vilele lui Sigmund Prager din Sinaia și Predeal, locația vacanțelor de vară. De câteva ori a fost cu părinții la Nisa și la Bad Ischl, unde, la 15/28 iulie 1914, bătrânul împărat Franz Josef a semnat declarația de război împotriva Serbiei, declanșând primul război mondial și furtunosul Consiliu de Coroană din 21 iulie/3august 1914, care i-a scurtat zilele regelui Carol I. Poate că i-a vizitat și pe bunicii dinspre mamă, în Saxonia, nu există, însă, documente, dar, dacă a ajuns în Austria și în sudul Franței, nu ar fi fost normal să treacă și pe la ei? Sper că este o întrebare retorică. Datele sunt sărace și în privința anilor de formare intelectuală. Se știe doar că a fost exmatriculat, ca fiu de supus habsburgic, la începutul anului școlar 1916-1917. O aberație, desigur, dar ce școală primară frecventa? Niciuna nu era mai aproape de 500 m: Ienăchiță Văcărescu de pe Calea Șerban Vodă, Mântuleasa, Clemenței, Antim. Parcă, fiind în zonă, mai comod ar fi fost de ajuns la Antim. Ce-i ciudat, nici sub ocupația forțelor Puterilor Centrale nu a fost reîncadrat. A trebuit să aștepte până la încheierea războiului, adică până în toamna anului 1918, ceea ce înseamnă doi ani pierduți din cauze care nu îl priveau pe copilul Willy Pragher!
Încă o ciudățenie: reîncadrarea, la o școală din Berlin, s-a făcut fără să recupereze cumva anii pierduți. Mare eroare! Fără continuitate, materiile ce presupun inițiere pas cu pas, precum matematica, vor semăna cu un careu de rebus și până îl rezolvi ceilalți colegi au parcurs deja alte capitole. Știu din proprie experiență. Este cât se poate de firesc ca viitorul artist fotograf să fi fost marcat toată viața de acest hiatus și să fi căpătat un complex de inferioritate care să-i fi cenzurat drastic proiectele de viitor. Dacă tatăl său a fost un apreciat inginer chimist, el nu a cutezat să depășească chimia banală a laboratorului fotografic. În arhiva lui, domnul Wolf a descoperit multe amintiri și întâmplări din acei ani, care conturează o personalitate specială, în care discerni anevoie între omul cel de toate zilele și artist. Nu a agreat teoria, pentru că, rămas perpetuu în urmă cu doi ani, trebuia să tocească. S-a orientat, însă, către cele practice. Iată și de ce a urmat cursurile unui Liceu Waldorf din Stuttgart. A luat lecții de baterie, de saxofon și alte instrumente de suflat, ajungând “bateristul școlii”. Descoperise Jazz-ul. Abordarea liberă și nerepetabilă a unei teme muzicale l-a fascinat, contribuind la creionarea unei estetici personale pe care lecturile ulterioare doar o vor înnobila. Fotografiile sale sunt irepetabile, conțin un haos de elemente ce le conferă spectaculozitate, unghiul fotografierii, fără să fie întâmplător, este decis de mișcare: a geometriei arhitecturale, a vehiculelor ce se intersectează, a oamenilor.
Mai târziu, găsim și lucrări experimentale în domeniu, dominanta fiind și în ele mișcarea. M-am mirat, înainte de a-i cunoaște biografia, să descopăr imagini melancolice sau triste ce păreau transfigurări grafice ale unor fragmente de blues. Fără să bănuiască, Pragher a construit puntea de legătură între jazz și curentele artistice din anii interbelici, reușită, cred eu, genială. Se spune că l-a atras noua estetică a lui Walter Gropius, concretizată în Staatliches Bauhaus de la Weimar. Nimic mai firesc. De altfel, dacă privim cu atenție casa Prager de pe Calea Victoriei nr. 34, vom remarca destule similitudini între viziunea geometrică, lipsită de elemente decorative, a lui Mandrea (un inconsecvent stilistic) și cea propusă de Gropius(un foarte consecvent stilistic).
Preocupările elevului de liceu Willy Pragher erau, precum se vede, rupte total de realitățile programei de învățământ normal, dar în consonanță perfectă cu tipul de școală Waldorf. În 1924, când abia împlinise 16 ani, și-a descoperit vocația de fotograf, deloc curriculară. Înarmat cu aparatul de fotografiat al tatălui său, a imortalizat peisagii din Bucegi, Sinaia și Predeal ca pe niște “impresii românești” și le-a adunat în broșura “Amintiri din vara anului 1924”, publicată fără probleme de ordin financiar. Patru ani mai târziu își convinge părinții să-i cumpere un aparat Zeiss: fotografia era chemarea lui, vocația lui, nu latina sau greaca, limbi de cultură în spațiul germano-habsburgic. Un clasicist mai puțin. Familia, catolică, acum și aristocratică, nu a agreat obișnuitul “Ei, și?!”. Cu siguranță s-a dezbătut această obturare de orizont cultural a unui Prager, cu siguranță s-au analizat perspectivele lui de viitor. S-a ajuns, inevitabil, și la concluzie: spiritualitatea îngustă a școlii din Stuttgart. Totuși, tatăl său ar fi trebuit să cunoască de la bun început diferența dintre o școală clasică și una de tip Waldorf…
În fine, în anul 1928 tânărul a fost dus la Berlin pentru o cură de dezintoxicare. Tentativă zadarnică. În loc să-l vedem student la celebra universitate, îl descoperim ucenic la Editura Ullstein! Ușor de imaginat că era privit ca “oaia neagră” a familiei. Conceptul de “chemare” a fost, este și va fi de cele mai multe ori în dezacord cu opțiunile părinților ori ale familiei. Realizând inutilitatea declanșării unui război cu progenitura, domnul și doamna Prager nu au mai insistat și au acceptat situația. Probabil că tatăl, amator fotograf, a cedat primul și a pledat în fața soției ca “avocat al îngerilor”. Tânărul Willy nu a stat pe gânduri și a mai făcut un salt de mare importanță pentru specializare și carieră: s-a angajat la Studioul de animație Schumann, unde, ca practicant, a învățat ABC-ul mișcării pe celuloid. Deprinzând și acest secret, după doi ani petrecuți la Reimann-Schule, cea mai importantă școală privată cu profil artistic din spațiul german (1930-1932), își creează propria agenție fotografică și, cu aparatul de fotografiat atârnând pe piept, pornește prin Germania și Europa la vânătoare de imagini. Fără îndoială, în călătoriile sale a căutat mereu să se pună la curent, când se putea “pe viu”, cu noutățile în tehnica și estetica fotografiei, scopul fiind, totuși, arta fotografică. În 1937 rămâne singur în Germania, părinții, deranjați de zgomotoasa revoluție nazistă, retrăgându-se în pașnica Românie. Cum, asemenea “realismului sovietic”, Hitler impusese un “realism nazist”, aproape identic cu modelul stalinist, nici el nu prea mai avea ce căuta prin Berlin. Iubea cu nesaț libertatea de creație. Se săturase de teme precum “Hitler și copiii”, “muncitorul nazist” etc.
Prin 1939, cu ajutorul tatălui, a obținut funcția de grafician și fotograf publicitar al Societății Românești de Distribuire a Combustibilului OSIN și a plecat repede în România. Și-a îndeplinit îndatoririle la firmă fără să uite o clipă de lucrul pe cont propriu și, cu un efort supraomenesc, a imortalizat România Mare în aproximativ 12.000 de fotografii, realizare unică în domeniile fotografiei, turismului, propagandei și artei pe aceste meleaguri. Această comoară este conservată la Freiburg. Tot acolo sunt păstrate 400.000 fotografii, 110.000 pozitive pe hârtie, 6.000 negative pe sticlă și 27.000 diapozitive, o operă enormă! Ocupația sovietică nu știu dacă l-a afectat pe artist, probabil că a perceput-o ca pe o experiență, dar pentru omul Willy Pragher a însemnat deportarea în Siberia, unde, până în 1949, a luat pulsul lagărelor de concentrare staliniste, cu nimic mai blânde decât cele naziste. După procesul de la Nürnberg și salvarea Germaniei de la desființarea propusă de unii indivizi dubioși din administrația SUA, dovediți a fi spioni sovietici, au urmat destinderea și beneficiile Planului Marshall. În aceste condiții propice eliberării și existenței ca om și artist, Willy Pragher s-a putut întoarce acasă: în Germania liberă, nu în România bolșevică (după unele indicii fotografice ar mai fi fost în vizită “pe aici”). În 1950 s-a stabilit la Freiburg, faimosul oraș universitar, mediu ce și-a pus amprenta pe creația adunată în numeroase albume de artă fotografică ori de reproduceri după picturi. A încetat din viața pământeană la 25 iunie 1992, aureolat de glorie, cum bine merita.
