„Conversație după înmormântare”, piesa Yasminei Reza în regia lui Alexandru Darie, premiera de la Bulandra, este nu doar o realizare regizorală și actoricească plină de vitalitate și adevăr artistic ci și o partitură scenografică – Octavian Neculai, de lighting design – Alexandru Darie și muzicală – Adrian Enescu, care se desfășoară cu așa o înaltă știință și înțelepciune artistică și care se contopesc așa de viu și insesizabil (întocmai ca viața) cu curgerea firească a dramei, încât perceperea distinctă a fiecăreia din aceste creații nu e decât o operație intelectuală oarecum artificială.
Pentru a nu dezvălui prea mult din piesa la care vă invităm să participați, vom spune doar că este vorba de o comedie neagră din creația unei scriitoare franceze din opera căreia Bulandra a mai reprezentat recent minunata „Artă” – Yasmin Reza. De asemenea, pentru că ne propunem să punctăm ceva despre scenografie și designul de lumini, nu vom spune aici prea mult despre regie sau despre jocul minunaților Marius Chivu, Cornel Scripcaru, Dan Aștilean, Daniela Nane, Ioana Macarie și Camelia Maxim. Și nici nu dorim să descoperim mai mult decât trebuie despre piesă vorbind despre scenografie, pentru a nu răpi nimănui plăcerea de a o vedea.
În sala Studio Space, un loc excelent, care ne apare, ca să-l parafrazăm pe Le Corbusier, ca o adevărată „machine a jouer” și care transmite din plin sentimentul prezentului, de ceva strict contemporan, de aici și acum, spectatorii, amplasați pe laturile lungi ale dreptunghiului paralelipipedic al scenei, de o parte și de alta, se regăsesc în fața unui decor care imaginează în mijloc un câmp cu iarbă înaltă, necosită și câteva răzlețe și voit modeste vizual, flori de câmp. De o parte și de alta a câmpului-dreptunghi, se află două alte dreptunghiuri verticale dar ușor înclinate spre interior, cu deschideri libere – spații de trecere. Elemente plurivalente, ele sunt citibile fie ca zid lucrat de vreme, fie ca (datorită tratării cromatice a suprafețelor ca o pictură abstractă) orizont, cer cu ploaie și pete de lumină.
Ideea scenografică cea mai puternică și sugestivă, care situează de la început spectatorul în contextul ideii generale a piesei, este situarea nivelului de joc la nivelul privirii celor din rândul întâi, deci privirea este la nivelul sau chiar puțin sub nivelul firelor de iarbă, înalte (care ocultează ceva din vederea către spațiul de joc).
Efectul pe care-l obține această amplasare a spectatorului la un nivel care pare să-l conducă spre a privi, prin raportare la spațiul de joc, vag de sub pământ, este formidabil. Emoție, tulburare, ușoară neliniște, care nu afectează însă recunoștința interioară pe care orice spectator de teatru o resimte față de așa o experiență de amplasare într-un context spațial neașteptat, recunoștința față de o surpriză ințială profund ludică și reușită care deschide calea celorlalte surprize: ale desfășurărilor dramatice, ale regiei, ale jocului și scenografiei. Această poziționare necovențională a spectatorului ține de un autentic gest scenografic, pentru care, oarecum, prin titlul-enunț al piesei, acesta este pregătit.
Să mai spunem că neverticalitatea, înclinarea panourilor care închid într-un fel la capete dreptunghiul spațiului de joc, are legătură, credem și cu ceva din învățămintele scenografice ale expresionismului, zidurile înclinate având, așa cum au arătat exegeți reputați precum Denis Bablet, rolul de a crea neliniște, de a perturba sentimentul de ordine (Mihaly Czsikszentmihalyi).
La capitolul costume citim că e vorba de o colaborare cu Edita Studio and Trends by Adina Buzatu. Ele sunt relativ împlinite formal și cromatic dar nu am avut sentimentul necesității estetice în cazul lor precum în cel al scenografiei. Oarecum în cheie pitorească, ele evită, poate voit, sentimentul eleganței și aduc la costumele bărbătești niște note de nepotrivire, poate dorite, care încarcă mult discursul vizual – de exemplu în același costum, model floral și carouri, pantaloni scurți – elemente potrivite cu zone exotice, așadar costume pe baza cărora nu poți situa geografic sau cultural personajele. Dar actorii le-au adoptat firesc și au lucrat bine cu aceste costume și acesta e lucrul cel mai important.
Înainte de a ne întoarce la scenografie dorim să punctăm excelenta partitură a lighting designului care a acompaniat imperceptibil situațiile dramatice, într-o suită de schimbări care au făcut trup și suflet cu jocul actorilor, imperceptibil în pofida schimbărilor de tonalitate de la strălucirea naturală a luminii de zi la inundarea într-o mare violet a întregului spațiu de joc. Nu știm dacă „acompaniat” e cuvântul potrivit: poate ar trebui să spunem că lumina a îmbrățișat, a sus-ținut, adică a purtat pe sus înțelesuri teatrale fără absolut nici o stridență, fără nici o suprasolicitare și captare de atenție, cam în sensul în care definea Dieter Rams ideea de „good design”. Eleganță și spirit, asta a fost gândirea designului de lumini.
La fel și muzica excepționalului creator Adrian Enescu. Nu știm când apărea, nu știm când se insinua între voci, între liniști, era de același firesc ca un fenomen al naturii. La fel și elementele melodice a căror originalitate și rafinament poartă o semnătură unică, creatoare a unei atmosfere perfecte pentru teatru. Și nu a fost niciodată în exces. Muzică reflexivă cu prezență perfectă.
Întorcându-ne la scenografie vom mai observa mobilierul de grădină, sugerând uitare și părăsire: un dulăpior rustic, câteva scaune, o măsuță, neutre dar picturale, evocatoare … Un decor caracterizat cromatic și formal de o parcimonie inteligentă. Și rafinament de gândire. De formație arhitect, Octavian Neculai ne prilejuiește adesea întâlniri speciale cu gândirea sa profesională. Scenografia îi permite să aducă dinamism în structuri arhitecturale altfel imobile și am mai observat această propensiune a sa și în remarcabilul Hamlet semnat de Liviu Ciulei cam acum un deceniu, când o colonadă de elemente aurii de o acuzată verticalitate se modifica, se reconfigura, sub ochii noștri. Acum, la final, panourile înclinate se răstoarnă spre interiorul scenei, purtând deasupra niște modeste pietre de mormânt, verticale. Între ele, la mijlocul scenei, personajele stau pe scaune, ca într-un cerc static.
Fotografii de Mihaela Marin