S-a lăsat seara și a venit un ropot de ploaie care a alungat toți participanții sub corturi. Kristof a venit la mine cu un teanc de documente vechi ce aparțineau străbunicilor săi materni care proveneau din Transilvania. M-a rugat să i le traduc. Unele erau scrise în latină, altele în ungurește și unul în românește, acesta din urmă provenind din anii 20 ai secolului XX. Aceștia se numeau Anna și Lajos Bodo, erau din zona Odorheiului, de credință romano–catolică. Kristof era tare mândru de rădăcinile sale ardelenești chiar dacă nu știa prea bine cum au ajuns strămoșii săi, după Marea Unire, în Belgia.
A doua zi ploaia se oprise. Britanicii iar au ridicat drapelul pe catarg, cu sunet de goarnă și onor dat de soldații din gardă. Pentru că asistasem la ceremonial și salutasem, cu respect, culorile naționale, sergentul a venit să îmi mulțumească, foarte curtenitor. Apoi, soldaților englezi le-a fost distribuită rația duminicală de rom. Trupa se aliniase, cu cana de tablă în mână și trecea prin fața unui subofițer care turna dintr-o damigeană de proțelan învelită în împletitură de nuiele licoarea roșiatică și parfumată, într-o lingură adâncă, de ciorbă, pe care o deșerta apoi în cana militarului. Acesta, dupa ce-și primise rația, trebuia să o dea pe gât imediat, în fața subofițerului, și apoi să-i arate cana goală și să o întoarcă cu susul în jos, spre a arăta că a băut totul și nu a păstrat nimic pentru mai târziu. Aceasta era regula. I-a venit rândul unui scoțian înalt de peste doi metri, o namilă suplă și agreabilă la chip. Prin semne – căci nu știa engleza fiind din grupul scoțienilor francezi – a voit să-l facă pe subofițer să înțeleagă că nevoile sale sunt mai mari, pe potriva taliei. Dar superiorul a rămas neclintit la solicitare și i-a turnat în cană rația stabilită prin regulament.
S-a închegat apoi un târg cu obiecte specifice pasionaților de reînscenări. Pe câte o prelată sau foaie de cort erau întinse medalii, nasturi, ploști și căni de tablă, tacâmuri de campanie, cărți poștale de epocă, documente, brevete de decorații, curelărie, efecte de echipament, căști noi sau vechi, etc.
La orele 10 a avut loc o slujbă religioasă, ecumenică, pe veranda muzeului. Tocmai atunci începuse să plouă. Trupele trebuiau să se așeze pe niște bănci, deja unde, de pe peluza din față. Toți își trăseseră pe umeri mantale, pelerine de ploaie sau foi de cort. Un țârcovnic venea, cu un prosop, și ștergea băncile de apă. Slujba era oficiată de un preot catolic, în odăjdii albe. Grupul nemților se așezase, compact, în stânga, cel al aliaților, în dreapta. Nemții au stat tot timpul serviciului religios în picioare, atenți, concentrați, intonând diverse imnuri sau dând răspunsul cuvenit preotului, în vreme ce belgienii, francezii și englezii, mai indiferenți s-au așezat pe bănci și erau cam neatenți, unii chiar conversau lejer. Slujba menită a fi un fel de parastas pentru eroi, a fost întreruptă de câteva ori pentru a fi recitate poezii de tranșeu ori a fi citate fragmente din scrisorile unor combatanți. Apoi a fost intonat, în franțuzește, nemțește și englezsește, tristul cântec „Jʼavais un camarade”. Față de aliați care l-au interpretat doar în limba țării lor, nemții
l-au cântat, foarte corect, în toate limbile. În final, toate glasurile, vibrând de emoție, s-au unit în intonarea imnului Amazing Grace. Când preotul, spre finele slujbei, a spus „Dăruiți-vă pacea!”, Kristof care se afla în fața mea s-a întors și mi-a dat mâna, apoi eu am mai strâns-o câtorva din jur. După care mi-a venit ideea salutară de a traversa îngusta alee acoperită cu pietriș ce despărțea cele două peluze, spre a da mâna cu nemții. Cred că nimeni nu se gândise la aceasta iar „inamicii” își strângeau mâinile doar între ei, fără a depăși „granița”. „La paix avec vous!” i-am spus unui feldwebel durduliu, pe care uniforma stătea să pleznească. Gestul meu a dat semnalul pentru toți ceilalți participanți din tabăra Aliaților să se înfrățească cu „dușmanul” de acum 100 de ani. Nemții au fost deosebit de mișcați și de recunoscători pentru această. Rafael Dattoli chiar m-a îmbrățișat. Apoi a urmat o tratație cu fursecuri, ceai, cafea și rom din partea parohiei. Mai mulți interpreți ai turpelor Puterilor Centrale au venit să ciocnească cu mine un păhărel. Era prima băutură alcoolică pe care o consumam de la intrarea în tabără – nu îmi închipuisem că această campanie era așezată sub semnul abstinenței, căci în alți ani se încingeau bahanale în fiecare seară și se prelungeau, uneori, până la ziuă, cu muzici, râsete și chiote.
A urmat o nouă prezentare a uniformelor participanților. În timpul ei, jucăușul cățel care mereu apărea la solemnități ca un general venit să-și treacă în revistă trupele, a fost cuprins de duhul neputinței și și-a făcut nevoile la marginea peluzei unde erau date explicațiile privind dotarea și echiparea trupelor beligerante. Dar, după ce a dat de câteva ori din picioarele dinapoi ca semn că a terminat, simțea că, de sub coadă îi atârna încă o bucată de excrement ce nu se dădea dusă. Întorcea, mirat, capul și nu înțelegea ce i-a crescut acolo. Stăpânul său era colosul scoțian ce solicitase rație dublă de rom. Acesta se vedea pus într-o situație foarte delicată: nu avea la îndemână nimic spre a-și curăța cățelul. A încercat să-i îndoaie coada îmbârligată și să-i șteargă orificiul anal. Dar coada nu se lăsa curbată în jos… S-a uitat, disperat, în jur dar nicăieri nu era vreo frunză mai lată cu care să poată proceda la eliminearea necurățeniilor. Atunci s-a scotocit, cu dificultate, în marsupiul șorțului bej-khaki cu care-i era acoperit, spre camuflare, kiltul, și a găsit o bucățică de foiță cu care și-a ajutat fidelul prieten patruped ce, odată eliberat neplăcutul apendice, a zbughit-o, agil, printre pricioarele publicului și ale soldaților de duminică.
După aceea programul a fost de voie așa că am cutreierat tabăra și m-am oprit la diverse standuri. Un belgian purta uniformă americană voind a întrupa pe unul dintre militarii angajați în Corpul de Observație iar pe măsuța lui erau expuse mai multe aparate fotografice de epocă, între care chiar o cameră panoramică produsă de Kodak. Imagini luate din avion cu pozițiile inamicului și diverse sectoare ale câmpului de luptă îi completau prezentarea. Un soldat dintr-o companie de bicicliști belgieni se plimba printre lume cu vehiculul său pe două roți. Lângă un cort era un ciubăr mare și o scândură de spălat rufe iar pe frânghie, în preajmă, stăteau agățate, la uscat maieuri, cămăși, ismene, ciorapi și alte efecte din micul echipament soldățesc. Sub alt cort era un atelier de cizmărie: bocanci de diverse dimensiuni și forme, blachiuri, potcoave, ținte de bătut pe talpă, șireturi, cremă, perii și tot ce mai este necesar în această ocupație. Pentru ca meșterul să se înveselească în timpul lucrului, un patefon cu plăcile sale de ebonită era așezat pe o mescioară.
Sub un larg umbrar al ambulanței germane un medic opera un rănit ce era ținut strâns, pe masă, de niște felceri. Toate ustensilele erau la îndemână și o asistentă cu șorț alb le întindea, la cerere, chirurgului. Nu departe erau aliniate câteva paturi de campanie sub ale căror pături se vedeau formele umane ale unor manechine ce trebuiau să sugereze pe cei internați acolo. Oale de noapte și ploști de porțelan se aflau de îndemâna bolnavilor.
O trăsură a ambulanței era garată în preajma acestui cort-spital. Sub o prelată ce putea fi montată pe o parte a furgonului era pusă la adăpost de intemperii o targă cu roți de bicicletă, cu care puteau fi transportați mai ușor răniții doar de un singur sanitar.
Am fost surprins de țeava unei mitraliere ce se ițea dintr-un desiș. Arma era foarte bine camuflată iar servantul ei era ascuns în frunziș, doar ochii îi străluceau, vigilenți, gata să surprindă orice mișcare a dușmanului ce ar fi putut fi întâmpinată cu o ploaie de gloanțe. Lângă el, pe o platformă așezată în coroana unui arbore, se afla un observator care dirija focul. Imaginea era convingătoare și înfricoșătoare!
Zumzetul taberei a fost acoperit de muzica unei fanfare de cimpoieri care mergeau, cu pasul lor molcom, spre extremitatea parcului. M-au luat după ei. Într-un spațiu îngrădit se desfășurau jocuri tradiționale scoțiene: niște namile cu kilt și tatuate pe brațele vânjoase ridicau pietroaie rotunde în greutate de 50 sau 100 kg, aruncau greutăți la distanță sau la înălțime ori se opinteau să ridice un trunchi de arbore pe care apoi îl aruncau în sus și în funcție de unghiul în care cădea se acorda punctajul după care era stabilit câștigătorul.
De la jocul de-a războiul la acela sportiv era doar un pas. Iar la Zonnebeke, după 100 de ani de la zilele sângeroase care păreau că nu aveau să se termine vreodată, pe pământul unde au căzut atâția eroi, noile generații dau viață umbrelor trecutului sau se angajează în concursuri de încercare a forței bărbătești, ceea ce este tot o formă de luptă, dar una pașnică.