Zahera, fetița care a înghițit un nor mare cât Turnul Eiffel/ de Romain Puértolas

Romain Puértolas s-a născut la Montpellier în 1975, a circulat mult și nu a refuzat niciun job. Doar fakir nu a reușit să devină, deși nu i-ar fi lipsit nimic: inventivitate, conversație, umor, o desăvârșită condiție fizică și o infinită empatie față de semenii săi. În copilărie își dorea să se facă stilist-trompetist, însă soarta îi rezervase un alt viitor. Într-o continuă mișcare între Franța, Spania și Anglia, a fost pe rând DJ, cantautor, profesor de limbi străine, translator-traducător, steward, magician, înainte de a-și încerca norocul ca spintecător de femei într-un circ austriac. De unde a fost dat afară într-un timp-record, din pricina lipsei de abilități, pentru ca apoi să opteze fără nicio ezitare pentru scrisul compulsiv. Romain Puértolas a lucrat timp de trei ani într-o agenție de combatere a rețelelor de trafic pentru imigranți. În prezent, este analist al Direcției de Poliție a Frontierelor din Franța.

Dacă totul a început, pentru Romain Puértolas, prin marșul către succes, întortocheat și planetar, al unui dulap cu cărți plin cu Fakir-ul său, totul va continua cu epopeea aeriană Zahera.

O himeră cu reacție, un basm parfumat, o reverie la înălțime… Cine știe? „Lumea e un copil care vrea să zboare înainte să știe să meargă”, ne strecoară artistul.

PARTEA ÎNTÂI

O poștăriță și concepția ei foarte personală despre maioneză și viață

Primul cuvânt pe care l-a pronunțat bătrânul frizer când am intrat în frizeria lui a fost un ordin scurt și tranșant, demn de un ofițer nazist. Sau de un bătrân frizer.

– Jos!

M-am executat cuminte. Înainte să mă execute el cu foarfeca.

Apoi și-a început baletul în jurul meu, fără să aștepte să afle cu ce tunsoare voiam să ies din frizeria lui, sau mai exact cu ce tunsoare nu voiam să ies din frizeria lui. Măcar mai avusese de-a face cu părul țepos al unui metis? N-avea să fie dezamăgit!

– Vreți să vă spun o poveste incredibilă? l-am întrebat ca să sparg gheața și să instaurez o atmosferă prietenoasă între noi.

– Dați-i drumul, după ce încetați să mai mișcați capul. O să vă tai o ureche până la urmă.

Am considerat acest „dați-i drumul” ca pe un mare pas, o invitație la dialog, la pace socială și la armonie între oameni, și în același timp încercam să uit cât mai repede posibil, în virtutea acestor acorduri de fraternitate, amenin­țarea de amputare a organului meu auditiv.

– Bine, atunci uitați, într-o zi, poștașul meu, care e o femeie, o femeie fermecătoare de altfel, a venit la turnul de control unde lucrez și mi-a zis: „Domnule Machin (așa mă cheamă), ar trebui să-mi dați permisiunea de a decola. Știu că solicitarea mea poate să vi se pară insolită, dar asta este. Nu vă puneți prea multe întrebări. Eu am renunțat s-o mai fac de când a început totul. Doar dați-mi posibilitatea să decolez de pe aeroportul dumneavoastră, vă rog.” În sine, nu găseam cererea ei chiar așa de neobișnuită. Eram uneori vizitat de particulari ruinați de școlile de aviație din vecinătate, care voiau să continue să ia ore de zbor pe cont propriu. Ceea ce mă surprindea, în schimb, era că nu-mi mai vorbise niciodată de pasiunea ei pentru aeronautică. Bine, nici nu prea avusesem ocazia să stăm de vorbă, nici măcar să ne întâlnim (eu lucrez când în tura de zi, când în cea de noapte), dar totuși. De obicei, se limita la a-mi aduce corespondența acasă cu vechiul ei Renault 4 galben. Nu venise niciodată să mă vadă la lucru. Păcat, pentru că era beton tipa asta. „Într-o perioadă normală, domnișoară, v-aș fi direcționat către biroul pentru planuri de zbor pentru acest tip de solicitare. Problema e că azi traficul aerian e cu susu-n jos cu nenorocitul ăsta de nor de cenușă și n-o să putem să luăm în considerare zborurile private. Sunt dezolat.” Văzându-i fața tristă (avea o față tristă foarte drăguță, și asta mi-a întristat inima), m-am făcut că mă interesez de caz: „Ce pilotați? Cessna? Piper?” A șovăit multă vreme. Se vedea bine că e stânjenită, că întrebarea mea o pusese în încurcătură. „Tocmai de asta solicitarea mea e insolită. Nu pilotez niciun avion. Eu zbor singură.”

„Da, am înțeles, zburați fără instructor.” „Nu, nu, singură, adică fără avion, așa.” Și-a ridicat brațele deasupra capu­lui și a făcut o piruetă ca o balerină. De fapt, v-am zis că era în costum de baie?

– Ați omis acest mic amănunt, a răspuns frizerul, acum concentrat să se lupte cu tunsoarea mea afro. Mă gândeam eu că un controlor aerian are viață bună, dar asta e prea de tot!

Bătrânul avea dreptate. Controlor la Orly, nu prea aveai de ce te plânge. Chiar dacă asta nu ne împiedica s-o mai facem din când în când, declanșând câte o mică grevă surpriză. Doar cât să nu uite lumea de noi în perioada sărbătorilor.

– În regulă, ei bine, purta un bikini cu flori, am reluat eu. O femeie foarte frumoasă. „Nu vreau să vă perturb tra­ficul, domnule controlor, vreau doar să mă considerați ca pe un avion în plus. N-o să zbor atât de sus ca să mă afec­teze norul de cenușă. Dacă trebuie plătite taxele de aero­port, nu-i nicio problemă, poftiți!” Și mi-a întins o bancnotă de cincizeci de euro pe care nu știu de unde a scos-o. În orice caz, nu din geanta mare de piele, căci n-o avea cu ea. Nu-mi reveneam. Nu înțelegeam nimic din povestea ei, dar ea părea foarte hotărâtă. Voia cumva să-mi spună că putea cu adevărat să zboare? Ca Superman sau Mary Poppins? Câteva secunde, m-am gândit că poștașul meu, mă rog, poștărița, o luase razna.

– Ca să fac un rezumat, poștașul dumneavoastră, care e o poștăriță, apare într-o bună zi în turnul dumneavoastră de control, în costum de baie, cea mai apropiată plajă găsindu-se la sute de kilometri, și vă cere permisiunea de a decola de pe aeroportul dumneavoastră dând din brațe ca o găină.

– Ați rezumat destul de bine, da.

– Și când te gândești că al meu nu-mi aduce decât fac­turi… a suspinat omul ștergând pieptănul de șorț, înainte să revină la claia mea de păr cârlionațată.

În cealaltă mână, foarfeca îi clănțănea fără încetare, ca ghearele unui câine pe parchet sau ca ale unui hamster pe roată.

Din atitudinea lui reieșea că nu credea o vorbuliță din ce-i povesteam. Nu puteai să i-o iei în nume de rău.

– Și ce-ați făcut? m-a întrebat, fără îndoială, ca să vadă până unde poate merge imaginația mea delirantă.

– Ce-ați fi făcut în locul meu?

– Nu știu, eu nu lucrez în aviație. Și apoi nu prea mi se întâmplă să văd venind

femei pe jumătate goale în frizeria mea.

– Eram descumpănit, am reluat, ignorând poantele bătrânului morocănos.

– Eu credeam că nimic nu poate descumpăni un con­trolor aerian! a reluat el ironic. Nu de asta sunteți plătiți?

– Viziunea asta e un pic exagerată. Totuși, nu suntem mașini! Pe scurt, m-a privit cu ochii ei de păpușă de porțe­lan și mi-a zis: „Mă numesc Providence, Providence Dupois.” Apoi a așteptat ca vorbele să-și facă efectul. S-ar fi zis că-și folosise ultimul glonț. Cred că mi-a spus cum o cheamă ca să n-o mai consider o simplă poștăriță. Am fost atât de debusolat, că timp de câteva secunde m-am gândit chiar că era… în fine, știți, o fată cu care oi fi avut vreo aventură și pe care n-o recunoscusem. Am avut și eu ceva succes în tine­rețe… Dar nu era nicio îndoială, chiar fără șapca și vesta ei bleumarin demodată, fata asta superbeton era poștărița mea.

De câteva secunde, frizerul își scosese pieptănul și foarfeca din părul meu creț și le ținea în aer.

– Ați zis Providence Dupois? Acea Providence Dupois? a exclamat el, punându-și instrumentele pe policioara de sticlă din fața mea, ca lovit de o oboseală subită și pro­fundă. Era prima dată când dădea un semn de interes de când începusem conversația, mă rog, de când începusem eu monologul. Vreți să ziceți, femeia despre care s-a vorbit în toate ziarele? Cea care a zburat?

– Chiar ea, am răspuns, mirat că o cunoaște. Dar bine­înțeles, pe moment, pentru mine nu era decât poștărița mea. Bomba sexy din Renault-ul galben.

Frizerul s-a lăsat să cadă pe fotoliul gol de lângă mine. Ai fi zis că tocmai îi pusese cineva o stație spațială în spinare.

– Ziua asta îmi trezește amintiri foarte neplăcute, a zis el, privind în gol către dalele albe și negre din frizerie. Mi-am pierdut fratele într-un accident de avion. Chiar în ziua în care această celebră Providence Dupois a făcut vâlvă cu întâmplarea asta uimitoare. Paul, fratele meu mai mare. Pleca pentru câteva zile în vacanță la mare. O scurtă vacanță pe care nu și-ar fi imaginat-o atât de… lungă. O vacanță fără sfârșit… O sută șaizeci și doi de pasageri. Niciun supravie­țuitor. Credeam că și Dumnezeu ia avionul, ca toată lumea. În ziua aia, trebuie să fi ajuns cu întârziere la check-in.

Și-a ridicat din nou capul. O lumină de speranță i-a reapărut în ochi.

– În sfârșit, să vorbim de lucururi mai vesele. Spuneți-mi, chiar zbura? Vreau să zic, ați văzut-o zburând pe Providence Dupois asta? Am citit în presă, dar acolo spun atâtea aiureli… Aș vrea să știu adevărul, adevărul adevărat.

– Mass-media nu erau acolo. Au aflat ulterior de întâm­plare și au făcut tam-tam, alimentând cele mai aiuristice zvonuri. Am văzut scris chiar că Providence a zburat cu Renault-ul ei în Maroc și că a trecut printr-un nor! Ceea ce nu e foarte departe de realitate, e adevărat, dar nu e exact. Am să vă spun eu adevărul despre ce s-a petrecut în ziua aia pe Orly. Și, credeți-mă, nu e decât vârful aisbergului.

Cum a ajuns aici poștărița mea și ce s-a întâmplat apoi e poate și mai impresionant și a pus sub semnul întrebării multe lucruri în mintea mea carteziană. V-ar interesa să ascultați?

Frizerul a dat din mână prin frizeria goală:

– După cum vedeți, e plin de lume, a spus el ironic, dar fie, pot să-mi acord o mică pauză. Haideți, o să fie altceva decât eternele povești despre nunți și botezuri pe care mi le răspovestesc clientele mele de fiecare dată când vin să se facă permanent! a adăugat bătrânul cu un aer fals detașat, murind de nerăbdare să afle toată povestea.

Și eu, s-o spun…

*

În ziua în care Providence a învățat să meargă, a știut imediat că nu se va opri acolo. Că ambițiile ei erau cu totul altele și că această performanță, căci era o performanță, nu era decât începutul unei lungi serii. Să alerge, să sară, să înoate. Corpul omenesc, această mașinărie fantastică, avea uimitoare capacități fizice care îi vor permite să înainteze în viață, atât la propriu, cât și la figurat.

De la înălțimea celor șapte luni și a celor 68,5 centimetri, o rodea deja o dorință exacerbată de a descoperi lumea cu ochii ei (sau mai curând cu picioarele ei). Părinții ei, amândoi medici la cel mai prestigios spital de copii din Franța, erau uluiți. În lunga lor practică medicală, nu se confruntaseră niciodată cu un asemenea caz. Și iată că tocmai copilul lor le prezenta unul care venea să răstoarne, cu toată energia unui bebeluș de câteva luni care distruge un turn din cuburi, toate teoriile lor faimoase despre învățatul mersului. Cum putea unica lor fiică să facă primii pași la o vârstă atât de fragedă? Cum puteau oasele picioarelor sale să susțină acest corpușor de Buddha zâmbitor plin de cute? Avea vreo legătură cu cele șase degete de la piciorul său drept? Atâtea întrebări la care Nadia și Jean-Claude n-au putut răspunde, nici pe moment, nici mai târziu. Era ceva ce nu-și explicau și pe care sfârșiseră prin a-l accepta. Pe loc, mama ei îi făcuse o auscultație. Tatăl îi făcuse chiar o radiografie la creier. Dar asta nu servise la nimic. Totul părea normal. Asta era și gata. Micuța lor Providence mersese la vârsta de șase luni. Punct. Providence era o fetiță grăbită.

Evident, tot ce-au simțit ei în perioada asta ciudată nu a fost nimic pe lângă sentimentul care avea să-i inunde ca un tsunami, în ziua aia de vară, treizeci și cinci de ani mai târziu, când fata lor și-a pus în cap să învețe să zboare.

*

Localizare: Aeroportul Orly (Franța)

Inim-O-metru®: 2 105 kilometri

Ați înțeles deci, în momentul în care a început această aventură incredibilă, Providence avea treizeci și cinci de ani și șapte luni. Era o femeie cât se poate de obișnuită, chiar dacă avea cu șase degete la piciorul drept și un pre­nume puțin obișnuit pentru cineva care nu era originar din Statele Unite, care locuia într-un orășel din sudul Parisului, cât se poate de obișnuit, și care avea o meserie cât se poate de obișnuită.

Era poștaș.

Chiar dacă Academia Franceză a autorizat de mulți ani

cuvântul poștăriță, Providence, care, având în vedere pro­fesia ei, își merita numele în fond numele, prefera să spună poștaș. Era obișnuită să i se atragă atenția în legătură cu asta. Pentru ea, această feminizare era un lucru bun și se bucura că unele femei vedeau în cele cinci litere împlinirea unei vieți petrecute în lupta pentru cauza feministă, dar pe ea n-o mișca. Atâta tot. Pentru că de cinci sute de ani existau poștași și doar de treizeci de ani exista cuvântul poștăriță. Și chiar azi, continua să sune ciudat în urechile oamenilor (care înțelegeau câteodată portăriță, dacă nu chiar podăriță). Spunând poștaș, se scutea deci de lungi explicații, de vorbe și timp, ceea ce nu era de neglijat pentru o femeie grăbită ca ea care învățase să meargă la șapte luni.

Iată de ce în dimineața aceea, în picioare la ghișeul poliției de frontieră din aeroportul Orly, completându-și fișa de informații pentru sejurul la Marrakech, a scris firesc poștaș în căsuța rezervată profesiei.

Acest răspuns nu a părut pe gustul funcționarei imper­turbabile care a verificat documentul. Asta s-a văzut ime­diat pe fața ei vopsită cu farduri iefine, era genul de femeie care nu rata nicio ocazie pentru a reaminti condiția ei de femeie, și încă și mai apăsat femeilor care păreau că și-o uitaseră pe-a lor. Polițista, mustăcioasă ca un jandarm, uitase să-și radă buza de sus în dimineața aia, iar condiția ei feminină primise o lovitură devastatoare.

– Ați scris poștaș.

– Da, asta sunt.

– Acum se poate spune poștăriță.

– E-n regulă.

– Vă spun asta pentru că e suspect să scrii poștaș când ești femeie. Când cineva vă citește fișa, se așteaptă să vadă un bărbat, or, când se uită la dumneavoastră va vedea o femeie. Poate crea confuzii. Iar nouă, în poliție, nu prea ne plac lucrurile care creează confuzii, dacă înțelegeți ce vreau să zic. Pentru dumneavoastră zic asta. Eu o să vă las să vă îmbarcați, dar nu vreau să rămâneți blocată la control la intrarea în Maroc pentru că ați scris poștaș în loc de poștăriță. Ar fi aiurea. Ei sunt speciali, știți doar. Acolo, egalitatea între sexe nu prea e specialitatea lor. Specialitatea lor e mai curând gravura pe scrumiere… sau scăunelele de piele.

Că dacă ai fire lungi de păr negru deasupra buzei, femeie fiind, asta nu creează confuzie! a gândit Providence. Incredibil! Păroasa își permitea să-i dea lecții de gen. Mustața redeve­nise obligatorie în poliție, ca în anii treizeci? Sau agenta vrusese pur și simplu să adopte moda lansată de câștigă­toarea bărboasă a Eurovisioului din 2014?

– Da, ar fi aiurea, s-a mulțumit ea să repete în timp ce-și recupera fișa cu un gest sec și corectând obiectul discordiei cu stiloul.

Era mai bine să nu facă valuri. Odată greșeala corectată, i-a întins-o din nou Conchitei Wurst în uniformă.

– Așa, e mai bine. Veți trece de biroul de control ca scrisoa­rea prin poștă, a glumit polițista. Dar oricum, nu văd de ce ne certăm, pentru că nici nu știu dacă o să ajungeți până acolo.

– Adică?

– Zborurile sunt anulate unul câte unul din cauza norului de cenușă.

– Norul de cenușă?

– Nu sunteți la curent? A erupt un vulcan în Islanda. O dată auzim și noi că se vorbește de Islanda… și trebuie să ne sece cu vulcanul lor!

Spunând asta, femeia a spus ștampila pe fișă de i s-a scuturat mustața un moment, apoi i-a întins-o pasagerei (fișa, nu mustața).

– Știți când a fost activ ultima oară? a reluat polițista enervată.

– Nu știu. Acum cincizeci de ani? a încercat Providence.

– Mai mult.

– Șasizeci și doi?

– Mai mult.

– O sută? a exclamat poștărița, căreia i se părea că trebuie să ghicească suma din vitrina de la Prețul Corect.

Funcționara și-a reprimat un râs nervos, cu aerul că interlocutoarea sa era foarte departe de realitate.

– În anul 9500 înainte de Hristos! a zis pentru a-și scurta suferința. Au anunțat la știri. Vă dați seama? Și se trezește așa, deodată. A, dar nu, numai să ne scoată din minți, vă zic! Chiar și numele, se poate spune că s-a inventat ca să ne scoată din minți. Theistareykjarbunga. Nu credeți că-și bat joc de oameni, islandezii ăștia?

– Și e în Islanda, Tatakabunga ăsta?

– Da. Și dumneavoastră vi se pare că nu prea sună a islandeză?

– Mărturisesc că s-ar zice că sună mai curând a ceva african.

– Așa m-am gândit și eu, dar, african sau nu, sper să aveți noroc. Și că „nu-știu-cum-bounga” nu vă va împiedica să plecați.

– Trebuie neapărat să ajung la Marrakech în dimineața asta.

Poștărița era cât pe ce s-adauge că era o problemă de viață și de moarte, dar s-a abținut. Polițista ar fi considerat, fără doar și poate, că așa ceva era suspect.

Fragment din Zahera, fetița care a înghițit un nor mare cât Turnul Eiffel, de Romain Puértolas, în pregătire la Editura Baroque Books & Arts, colecția cadril. Traducere: Luminița Corneanu. Ilustrația copertei: Cristiana Radu