PSD este un partid cu care poti rade, este un partid de care te poti amuza si chiar face bancuri. Pentru ca necontenitele sale framantari genereaza si efecte comice, dupa cum fluxurile si refluxurile, care vin si se duc cu o regularitate aproape obositoare aduc la suprafata, uneori pe coasta valului, personaje despre care te intrebi daca au ce cauta acolo. Un exemplu simptomatic este Marian Vanghelie, gospodarul de sector, a carui simpla aparitie, ca sa nu mai vorbim despre langajul ales, asigura garantat buna-dispozitie, mai abitir decat “divertisii”, “voua” si “vacanta mare” la un loc, in spectacol cu casa inchisa.
Pe Vanghelie, Mircea Geoana il vede drept un ins “remarcabil”, ceea ce il face pe vesnic seriosul presedinte al PSD suspect de un anume fel de umor negru. Pe acelasi gospodar de sector, Sorin Oprescu, eternul si ghinionistul candidat la Primaria Generala, il vede drept bun de munca. La o adica, zice Oprescu, “Marean” este chiar bun de spart lemne. Nu stiu cate lemne se sparg in PSD Bucuresti, dar ma indoiesc ca aceasta indeletnicire lucrativa ar fi de folos filialei, cea mai mare din tara, insa cu performante electorale destul de modeste.
Trecand peste zambete, PSD arata ca un partid care ramane intr-o convalescenta prelungita, iar diversele intaritoare incercate pentru a-l ridica de pe patul de suferinta s-au dovedit, pana acum, aproape fara efect. Nu a mers nici cu revolutia binelui – idee de reforma buna in esenta sa, dar ambalata atat de tipator, incat a parut o ironie. Nu a mers nici cu “pasul inapoi”, ca l-a facut numai Adrian Nastase, ceilalti “grei” vizati trecand intr-o confortabila stare de “conserva”. Nici teoriile “grupului de la Cluj”, de felul celor “e vremea ca in partid sa se separe barbatii de femeile usoare” nu s-au dovedit suficiente, fiind stiut ca insasi politica este o femeie usoara, caruia toti vor sa-i cucereasca gratiile.
Despre “noile inceputuri” si “noile capitole”, ce sa mai vorbim? Au fost atat de multe, ca social-democratii, la un moment dat, nu vor mai avea ce sa inceapa.
Privit din afara, PSD este un partid care nu-si gaseste o haina pe masura, pe care sa o poarte cu naturalete si atunci apeleaza la un soi de “importuri” de felul lui Vanghelie, care, din nefericire, incep sa devina o moda.
O mare gaselnita anuntata de PSD este “generatia 2008”, adica aruncarea pe piata a unui soi de “rezerva de cadre” a partidului. Daca personaje de felul lui Vanghelie sunt precursorii a ceea ce se doreste a fi o avangarda care sa mature tot in cale la viitoarele alegeri, atunci “generatia 2008” va fi o alta intamplare de care se va rade pe saturate.
Liderii PSD sufera de lipsa de inspiratie. Si le trebuie. Dar nu de felul celei care-i indeamna sa imparta fluturasi portocalii cu glume indoielnice, sa arunce cu coji de portocala sau sa isi comande tricouri rosii (eventual chinezesti, ca Lacoste nu se asorteaza cu modestia social-democrata). Ei au nevoie de o inspiratie lucida si de un strop de clarviziune, care sa-i faca sa vada si dincolo de timpul prezent. Intrucat le lipseste, partidul pare intr-o perpetua nauceala, din care incearca sa se extraga tragand pe nas saruri revitalizante, de felul “caii a treia”.
PSD se inscrie comod, confortabil in marele paradox politic pe care il traim. La putere este o coalitie heteroclita, care parca ar vrea, parca n-ar vrea impreuna. In opozitie este un partid mare care sufera de oboseala cronica , imbatranit inainte de vreme. Intre cele doua graviteaza cei de felul lui Gigi Becali, greu de incadrat la vreo categorie, fiindca sunt rasariti din “originalitatea locala”, fenomen care te umple de uimire, tristete sau, in cel mai bun caz, de resemnare filosofica.
Ce-i de facut? Deocamdata, PSD se pregateste sa se duca de 1 mai la iarba verde si sa croiasca alte strategii pe aripile fumului de la mititei si cu asistenta de la socialistii europeni.
* Indira Crasnea este publicist-comentator la Agentia de presa Mediafax
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.