În fiecare an, fără excepție, începutul lui decembrie dădea startul euforiei. Vitrinele își recăpătau importanța și sute de fețe inbujorate și zâmbitoare se opreau în fața lor, cu sute de idei și întrebări în minte. Magazinul central de cadouri nu era o excepție și întotdeauna locurile din geam erau discutate și vânate aprig.
Anul acesta venise, în cele din urmă, rândul
ei. O cutie delicată, colorată discret și plină de conținut. I se
spunea Felicia.
Când s-au anunțat câștigătorii, Felicia spunea a 25-a oară o
rugăciune. Simțea că ăsta era anul ei și își dorea cu orice preț să
profite de el. Era o undă aparte în spiritul sărbătorilor din acest
an, pe care doar ea o percepea și se simțea responsabilă. Trebuia
să fie acolo, în prima linie, ca să se asigure că totul va fi vesel
și frumos. Așa că atunci când și-a auzit numele pe listă a răsuflat
ușurată din colțurile ei drăguțe de lemn și a lăsat un zâmbet să
înflorească pe căpăcelul delicat. Evident nu au lipsit vocile
nemulțumite, în special de la o sticlă de parfum verde numită Envy
și de la numărul special de Crăciun al unei reviste pentru bărbați.
Din fericire însă, nu au avut ecou și lista anunțată a rămas
intactă.
În câteva zile vitrina era aranjată și Felicia era pusă chiar în
mijloc. Trona veselă pe un pătuț de fulgi de zăpadă artificiali, în
bătaia unui beculeț ingenios ascuns într-o steluță de carton. De
dimineața, de la 9 fix, când se deschideau porțile magazinului, și
până seara, la 10 trecute, când se stingeau neoanele, Felicia
urmărea drumul și emoțiile vizitatorilor. Își dădea seama dacă le
place cum e aranjată vitrina sau nu, dacă s-au hotărât asupra unui
cadou, dacă se bucură de zilele acelea, dacă, dacă, dacă.
Seara, când rămâneau la lumina beculețelor colorate, Felicia și
colegii ei de vitrină discutau entuziast despre cele văzute și
auzite. Călin, ursulețul de pluș ciufulit, se bucura invariabil de
cea mai mare atenție. Papionul lui cadrilat, roșu și verde, era
admirat de fete de toate vârstele și mulți Călini au plecat în
pungi roșii, lucioase din magazin.
Mai era și Martin, globul rotofei care pufnea tot timpul iritat.
“Nimeni nu poate să înțeleagă”, explica el, “ce efort supraglobesc
este să stai țintuit locului cu un corp sferic și să-ți păstrezi
intact straiul de poleială.” “Credeți că n-aș vrea să mă mișc
liber, să mă dau de-a dura prin vitrina asta și să văd lumea din
alte unghiuri? Dar nu, eu trebuie să-mi păstrez fragilitatea pentru
acel cumpărător special care mă va atârna pe o ramură lipicioasă de
brad și apoi mă va închide pentru un întreg an într-o cutie
prăfuită, abandonat în întunericul vreunei debarale.” Și de fiecare
dată când vedea o sosie de-a sa împachetată frumos într-o cutiuță
de carton și vândută unui cuplu, un nou rid apărea pe glazura de
zăpadă a lui Martin.
În rândul celor populari se număra și Roland. Roland era un stilou
negru, sofisticat, care-și permitea arareori să participe la
ciripiturile naive ale celorlalți ocupanți ai vitrinei. De obicei
își conserva mina aristocrată și savura reacțiile de admirație ale
privitorilor. Știa că puțini își permiteau compania sa și asta îi
hrănea admirația pe care o simțea față de propria persoană. Roland
visa la birouri directoriale, masive, pe care în fiecare dimineață
le șterge o asistentă drăguță și îngrijorată. Se vedea partener al
celor mai importante personaje, facilitator indispensabil al
succesului unor oameni puternici – și rafinați ca el.
În rândurile din spatele vitrinei mai erau Suzi, o lumânare
parfumată dolofană și festivă, și prietenul ei cel mai bun, Louis,
un disc de vinil care intona ca nimeni altul, cu o voce joasă și pe
alocuri zgâriată, colinde nostalgice, Betty, agenda lucioasă,
micuță și elegantă, și Ziam, un brăduț artificial timid, care-și
aranja tot timpul acele.
Zilele treceau și fiecare dintre ele era plină de emoție pentru
prietenii strânși în vitrină. Pe măsură ce luna decembrie
îmbătrânea, aglomerația din fața vitrinei și din magazin devenea
din ce în ce mai mare. Rămâneau din ce în ce mai multe urme de
zăpadă pe podeaua magazinului și din ce în ce mai multe urme de
degete pe geamuri. În fiecare zi intra și ieșea un zumzet vesel, de
sărbătoare și luminile magazinului se închideau tot mai
târziu.
Odată cu zumzetul ieșeau, pe rând, și ultimele exemplare ale celor
din vitrină. Felicia zâmbea la entuziasmul vizitatorilor și se
bucura de succesul lui Suzi, Roland și chiar al lui Martin. Călin
plecase printre primii, fluturând papionul său irezistibil și
urându-le tuturor un Crăciun fericit.
Pe 24 decembrie, între geamurile sclipitoare mai erau doar Felicia
și Suzi. Vitrina era aproape goală. În jurul lor ședeau fulgii de
zăpadă artificială și câteva urme de poleială lăsate de Martin.
Cutiuța și lumânarea se îmbărbătau reciproc, spunându-și că ele
nu-și vor petrece Crăciunul în magazin. Cineva va veni și le va
duce într-o casă călduroasă, într-o sufragerie veselă și animată
sau sub un brad împodobit, care le va îmbăta cu parfumul său
proaspăt. Zâmbeau larg și încrezătoare, în timp ce-și puneau în
valoare liniile elegante în lumina becurilor de vitrină. Și
miracolul s-a produs.
Cu doar 2 ore înainte de închiderea magazinului, Suzi și-a găsit
perechea. A plecat în mâna delicată a unei fetițe care nu se mai
satura s-o miroasă. Și Suzi mai că se topea de fericire. Nici nu a
mai apucat să-și ia la revedere de la Felicia, noile ei prietene se
grăbeau nespus.
Și în timp ce Felicia era încântată de bucuria lui Suzi, atmosfera
din vitrină s-a schimbat brusc. Zăpada a devenit rece, becurile
și-au pierdut strălucirea și întregul spațiu a devenit prea mare.
Iar Felicia ședea acolo, crăiasa zăpezilor artificiale,
așteptându-și perechea pe un tron fragil. A început să simtă,
pentru prima oară, tristețea unui Crăciun petrecut singură, într-o
vitrină goală și întunecată.
Vizitatorii erau mai rari și vedea, cu muchia ochiului, că în
magazin se fac pregătirile pentru închidere. Oamenii-și puneau
fularele în jurul gâtului, se îmbrățișau și își spuneau cald
“Crăciun fericit!”. Din cele 2 ore mai erau doar 5 minute și
Felicia nu mai vedea pe nimeni în magazin. Casieriile erau deja
închise, luminile din magazin erau în mare parte stinse și până și
muzica se oprise.
În drum spre ieșire, Vali se mai uită o dată prin magazin. Totul
era în regulă. Se putea duce acum acasă, la soția lui frumoasă și
copiii lui veseli. Și totuși, cineva uitase lumina aprinsă în
vitrina de la intrare. Atunci a văzut-o: o cutie delicată, colorată
discret și plină de conținut. O întoarse și îi citi eticheta:
“Fericirea vine în pachete mici”. Amuzat, Vali deschise cutiuța și
auzi ceva ce-l făcu să zâmbească larg. Cu Felicia în buzunar, Vali
închise luminile vitrinei, ieși din magazin, trase zăbrelele și
plecă spre casă, continuând să zâmbească larg.
Pe unde trecea Vali, lumea se întorcea și împrumuta din zâmbetul
lui.
Din buzunar pluteau către universul serii de Ajun acordurile
grațioase ale dansului Zânei Dulciurilor.