Până la Pictorița din Shanghai (The Painter from Shanghai, 2008), romanul ei de debut, întâmpinat cu cronici elogioase dublate de succes de public, scriitoarea americană Jennifer Cody Epstein a scris pentru Self, Wall Street Journal și Chicago Tribune. A publicat nuvele și fost finalistă a concursului de proză Glimmer Train. Trăiește în prezent la New York, dar în trecut a călătorit și locuit în Japonia, China, Hong Kong, Thailanda și Italia. Jennifer Cody Epstein și-a dedicat zece ani de viață scrierii primului ei roman. Tradus până în prezent în douăsprezece țări, Pictorița din Shanghai a fost ales de rețeaua de librării Barnes&Noble în „Top Ten Fiction Debuts 2008”.
În 2014 vede lumina tiparului al doilea roman al scriitoarei, Zeii pedepselor cerești (The Gods of Heavenly Punishment) – o poveste complexă și emoționantă construită pe mai multe paliere, care urmărește destinele afectate de confruntarea dintre Japonia și Statele Unite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial –, devenit la rândul său bestseller internațional.
Zeii pedepselor cerești va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, traducerea în limba română fiind semnată de Anca Dan și Sînziana Dragoș.
*
* *
Ar trebui să te simți norocoasă, îi șoptise mama ei în timpul primei lor omiai (întâlnire aranjată de pețitoare), la un an după plecarea lui Andrew. La momentul acela se întâlniseră deja cu vreo șase candidați care, toți, (după cum le informase cu regret pețitorul după aceea) refuzaseră politicos o a doua întâlnire. Dar Kenji – un constructor din Osaka, ce se trăgea dintr-o familie de muncitori și care dovedea o hotărâre neclintită în a-și depăși condiția – se îndrăgostise lulea încă de la început; o privea cum își soarbe ceaiul, cum își aprinde țigara și cum mănâncă folosind furculița și cuțitul cu aceeași fascinație cu care un copil urmărește un spectacol chinezesc de umbre. Aproape pe întreg parcursul întâlnirii, nici n-a îndrăznit să i se adreseze direct. Dar după ce au plătit nota, și-a adunat în fine curajul: Viața printre occidentali nu i se păruse murdară și un pic cam rău mirositoare? Sau de-a lungul anilor se obișnuise cu ei?
La început, Hana crezuse că glumește. Dar când și-a dat seama că nu glumea, i-a întors întrebarea, amintindu-i că și el lucra cu străini.
– De obicei sunt numai câțiva străini, a zis el zâmbind larg și clătinând din cap. Și în cea mai mare parte a timpului lucrează în aer liber. Aerul curat e de ajutor.
I-a făcut cu ochiul, iar Hanei i s-a părut că tocmai primise o palmă peste față. Știu totul despre tine, părea că vrea să spună semnul acela. Știu că în privința asta n-ai de ales.
– Nu-mi place, îi spusese ea mamei ei câteva clipe mai târziu, în salonul femeilor de la Imperial. E prost. E needucat. E…
– E un om bun, i-o retezase mama sa. E cel mai bun pe care-l poate găsi cineva ca tine, cu toate poveștile și zvonurile care circulă pe seama ta.
Era o furie atât de mare și atât de neașteptată în glasul lui Tatsuko Sumimoto, că Hana rămase cu gura căscată. Poate din cauza aceasta mama ei se mai îmblânzise puțin.
– Fii rezonabilă, Hana-chan. Trebuie să te măriți. Nu poți să stai cu noi pe vecie. Iar el poate să te apere, după toate prin câte-am trecut tatăl tău și cu mine.
Acum, după șase ani, amintirea aceea încă o făcea să zâmbească plină de amărăciune. Ca și cum mama ei ar fi încercat vreodată s-o protejeze! Ca și cum aristocratica doamnă Sumimoto ar fi auzit pledoariile ei: scrisorile triste, îndurerate, care traversaseră oceanul în acei primi patru sau cinci ani ai exilului Hanei la Londra. La fiecare i se răspunsese doar prin câte-o pagină-două atent redactate pe un ton jovial și care ignorau complet rugămințile ei stăruitoare de a fi luată acasă.
Și totuși, pe măsură ce pregătirile de nuntă avansau, se semnau contractele și se schimbau daruri, devenea din ce în ce mai clar că mama sa bătea în retragere, deși, e drept, doar în sinea ei. Fiica ei! Nepoată de samurai! Să se mărite cu un dulgher de cea mai umilă condiție – un om care recunoscuse cu mândrie că luase parte la construcția hotelului în care urmau să facă nunta! Cu toate astea o împingea în continuare de la spate și alegea rochiile de nuntă și planifica petrecerea și scurta săptămână de miere în Hokkaido. Iar Hana îi urma fără nici o vorbă indicațiile, stând răbdătoare în picioare cât durau probele, aprobând invitațiile cu o față lipsită de orice expresie. Păcălindu-se în fiecare dimineață, la trezire, că această căsătorie era o soluție temporară; o soliție care s-o ajute să reziste până când Andrew o să-și vină în fire și-o să se întoarcă în Tokyo sau o să trimită după ea.
Andrew. Nu te gândi la el.
Oftând, Hana a pus jos portțigaretul, netezindu-și părul cu amândouă mâinile. În ultima vreme, cu afacerea lui înfloritoare și cu programul tot mai încărcat, soțul ei nu mai părea la fel de îndrăgostit. Și totuși era un om bun. Se purta foarte frumos, cel puțin în privințele cu adevărat importante. Era soția lui, o ființă superioară, iar el o venera cu o spaimă ciudată, idolatrică, precum un sălbatic, era o venerație bazată pe o frică imensă, și chiar pe ura față de puterea idolului, a temutului idol… Îi aducea din călătoriile lui bijuterii, cafea și alte delicatese. Îi construise o baie în stil occidental, cu țevile în interior; o cameră-garderobă în stil occidental, cu bară și cu umerașe. Un suport de pantofi în stil occidental, pentru dragii ei pantofi italienești și englezești, pe care până în ziua de azi refuza să-i lase în genkan (spațiu de la intrarea caselor tradiționale, unde se lasă pantofii) ca o gospodină de rând, fiindcă se temea că vizitatorii o să i-i fure. În legătură cu toate astea el nu spunea nimic, după cum nu spunea nimic nici despre competențele ei limitate în limba maternă sau despre faptul că plecăciunile ei erau stângace, sau că se amesteca uneori în discuțiile bărbaților. Uneori Hana îl surprindea privind-o cu un amestec de adorație și nedumerire, ca și cum încă nu știa ce era ea sau cum ajunsese să fie a lui. Uneori îl disprețuia pentru asta. Dar alteori o înduioșa, la fel ca multe dintre apucăturile lui de bărbat necioplit: felul în care își îngrămădea orezul în gură cu bețișoarele, ca un copil; cum bea bere Kirin caldă la micul dejun. Cum se ruga la strămoși, cu o incantație profundă și guturală, care ei i se părea ciudat de liniștitoare, deși n-o prea înțelegea: nam amidabutsu nam amidabutsu nam amidabutsu…
Pentru toate astea, Hana se străduia să se poarte frumos. Își dădea toată silința să se poarte „normal” cu prietenii și colegii lui, cum erau și cei strânși acolo în seara aceea (un cuplu american de origine japoneză, cam lipsiți de personalitate; o franțuzoaică masculină care le dădea tuturor ordine; și arhitectul acela mărunțel și suplu, cu ochii lui pătrunzători, cu care o tot urmărea ca o pasăre de pradă flămândă). Îi făcuse și ea cadouri lui Kenji la aniversarea căsătoriei, de ziua lui de naștere sau de Anul Nou. Într-un rând îi brodase chiar și o cravată de mătase la fel cu una pe care o admirase el când merseseră odată să-l vadă pe Clark Gable în Sporting Blood. Făcuse toate acestea ca să-și arate recunoștința pentru faptul că o apăra și – ce era și mai important – pentru că i-o dăruise pe Yoshi; ceea ce însemna că, pe lângă toată grosolănia, exista multă delicatețe și finețe în el. Căci fetița era perfectă. Atât de miraculos de perfectă – singurul lucru bun din viața ei chinuită și plină de greșeli. Când o privea era ca o minune, ceva mult mai intens decât orice bucurie pe care o avusese vreodată. Era lucrul cel mai apropiat de sentimentul religios pe care și-l putea ea imagina.
Și-a amintit din nou de Anton Reynolds – arhitectul cel mărunțel și încordat –, și gândul acesta a dat naștere unui val de emoții contradictorii. Anton îi amintea un pic de Andrew, cu felul lui aparte, morocănos, de a-și manifesta politețea, iar Hana simțea asta ca pe ceva potențial primejdios. Într-o vreme, asemenea bărbați – fie ei japonezi sau străini – îi trezeau dorința nesăbuită de a-i strânge în brațe. De a-i înghesui, prin vreun tertip, prin seducție sau pur și simplu cu forța, în golul pustiu care era viața ei. Nu făcuse încă așa ceva; nu ajunsese atât de departe. Și totuși, simțea că o să se întâmple…
Zeii pedepselor cerești va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, traducerea în limba română fiind semnată de Anca Dan și Sînziana Dragoș