Merită să scrii despre Pervertirea, Editura Herg Benet, Cristinei Nemerovschi. Știu că afirmația este bizară, dar acesta este adevărul… Despre puține cărți merită să scrii și totuși, săracii de noi, o facem… Romanul ei anterior, Sânge satanic, debuta mai spectaculos, conținea pasaje de un umor colosal, însă avea și goluri de aer. Deja noul roman este mai omogean și constant ca nivel.

Un montaj de discursuri ale diverselor personaje, cartea debutează cu dispariția Ameliei în 2011 într-un context social entropic și mizer, populat cu “maimuțe retarde”. Tunetele și fulgerele sunt dirijate spre fățărnicia corporatistă și spre jegul uman generalizat. Roman cu teză, așadar, evoluând la extremele regnului uman, studiu sociologic, dar mai ales o psihologie a creativității. În intenția lui demitizatoare, limbajul nu poate fi decât veridic, ceea ce vrea să spună impudic. Naturalismul citadin se împletește cu un romantism al esteților furioși și disprețuitori, care declară ritos: “nimic din ce fac sau spun oamenii nu merită luat în serios”.

Poate că cea mai subtilă și mai captivantă parte a romanului este formată din considerațiile sociale, filosofice și estetice, dovadă a maturității unui scriitor care poate evolua și pe portativ abstract. O primă mostră ar fi ambiția “muzelor leșinate”de a fi redate artistic așa cum sunt ele, când, în fapt, artiștii sunt interesați de “un sentiment în legătură cu ele”, adică să se redea pe ei înșiși. Pornind de la această percepție narcisistă, se ajunge la accese seducătoare de misoginism: “Odată ce începi să iei în serios o femeie, să te iluzionezi că e mai mult decât o pizdă, două țâțe și un cur, că e ceva dincolo de ele, atunci ești pe cale să te duci dracului”. Seducător pentru că argumentul este produs de o femeie…

Surprinzător este filonul trăirist, primordial manifestat prin dezavuarea milei pentru umanitate, un sentiment care “murdărește” și retează voința de putere. Este mult nietzscheanism în aceste pagini, împins până la un cinism salvadordalinian. Mărul discordiei este inteligența: “Am devenit prea deștept ca să mai pot suporta oameni în jurul meu”. Iar când o asemena maladie voltaireană te-a pălit, atunci oamenii “îți vor părea ridicoli, scârboși, ignoranți”. Unul dintre naratori declară acest sentiment tragic. Încrâncenarea adolescentină pe mine însă mă amuză copios. Nu e de vină doar superficialitatea-mi, ci și felul în care autoarea își îmbrobodește naratorii: “Până la urmă, cine sunt eu, să fiu atât de deștept? Cum mama mă-sii îmi permit?”

Într-o asmenea ecuație avem losers și winners. Problema este că învingătorii în ordine umană sunt învinșii în ordine socială. De aici aprigul épater les bourgeois. Umanitatea este un eșec și nu sunt scuze pentru așa ceva: “Lipsiți de coaie, lipsiți de voință, oamenii sunt doar șobolani orbi care își târșâie membrele în întuneric”.

Altă latură deloc domestică este sexul, mai cu seamă în încarnările lui sado-maso, swingeriste și experimentale. Pasionant este capitolul în care o tânără caută “post” de prostituată pentru a-și îmbogăți percepția estetică și nu găsește decât angajamente soft, gen videochat sau striptis. Cu greu obține “serviciul” mult dorit, cu ajutorul căruia ea speră să descopere iubirea vieții ei. Mai toate personajele au nume neobișnuite. Unul dintre ei este Ulf, cel cu care prostituata debutantă deschide un “blog de curvă”. Ea îi povestește experiențele ei, iar el le aranjează, pigmentează. mySlaves este un blog alimentat cu povești care mai de care mai țicnite, inclusiv cu aventuri cu sex-machines și cu alte femei.

Pictorul Corbu, și el pasionat de Lolite, dar și de geriatrice pasionale, practică o pictură implicată, reactivă: “În general pictam oameni morți. Corporatiști angajați la bănci. Directori financiari. Mă rog. Rahați cu bani”. Pe scurt, toată populația din carte este revoltată în stil New Writing. Nu atât această revoltă – atât de comună ultimului secol literar -, cât stilul și witz-ul romanului, sprinteneala lui contează. Iată, bunăoară, o comparație care scutură cititorul: “M-am repezit la sertar cu partea superioară a corpului proptindu-mă de el cu mâinile cu umerii în timp ce genunchii îmi erau moi și neascultători ca o pulă după ce a fost suptă de o profesionistă”. Alți profesioniști ai cărții sunt Corbu, Robot, Buric, Veverița, Morcoviță etc. Bineînțeles, toată această perpetuă punere în scenă a artelor e digerabilă datorită viziunii poznaș-subtile: “Era joi seara. Mereu venea lume la mine începând de joi până luni. Beam. Ascultam muzică. Ne-o trăgeam. Ne drogam. Mă rog, mai discutăm. Nimic special.”

Și considerațiile generale vor să fie caustice la suprafață, însă subtextul este tot amuzant, pentru că este lipsit de încrâncenare: “Femeile își împart trecutul în perioade bine delimitate de relațiile cu foști iubiți și de culoarea părului”.

Intenția predominantă este orișicât una tempestuoasă. De aceea și personajele sunt plasate la extreme, după clasica rețetă romantică. Deși ele ar trebui să fie bizare și gotice, la un close reading răsar, surprinzător, fistichii și pitorești. Așa este Moș Bărbuță, care locuiește într-o casă de lemn pe jumătate invadată de apele mării, în compania papagalilor și a pelicanilor. El este unul dintre zeii neînțeleși care trăiesc la periferia lumii “păduchiuților”. Femeile au cele mai mari probleme în a scăpa de păduchioșenie, dat fiind că nu sunt în stare să citească aparențele corect: “Femeile se îndrăgostesc în general de tipi incapabili să le iubească, fiindcă sunt proaste. Se îndrăgostesc de ăia cu personalitate, cu carismă, fără să le treacă prin minte că astfel de oameni nu pot iubi, pentru că se iubesc prea mult pe ei înșiși”.

Iată de ce este mai cu folos să urmezi Literele decât Psihologia. Iar dacă romanciera noastră va persista în astfel de analize ale mentalităților, va ajunge un psiholog mai televizat decât însăși Aurora. Liiceanu.