La Muzeul Național de Istorie a României a fost deschisă expoziția Haina face pe om. Șase secole de istorie vestimentară. O expoziție de modă și costum are totdeauna un succes asigurat. Publicul este interesat de tendințele vestimentare ale altor vremuri, creatorii de modă contemporani își află în ea surse de inspirație pentru noi colecții iar scenografii se documentează pentru spectacole sau filme destinate scenei sau marelui și micului ecran. Toți au de învățat din exemplul epocilor trecute!
Pregătirea și aranjarea unei asemenea expoziții este un examen dificil pentru orice muzeograf depășind cu mult, prin complexitate, orice alt fel de manifestare dedicată artelor plastice sau istoriei evenimențiale. Pentru organizarea unui asemenea eveniment sunt necesare nu numai cunoștințe temeinice asupra epocilor istorice și personalităților ce le vor ilustra ci și de economie, dezvoltare industrială și tehnică, societate și cultură în general, arte în special, gust și educație estetică, stil și curente dominante în plastică, curs monetar, relații comerciale și diplomatice, iconografie și publicistică ușoară (presă, reclame), viață mondenă și viață cotidiană și multe altele pe care nu le mai enumerăm aici. Aceasta pentru că moda unui anumit moment istoric este în strânsă legătură cu toate acestea și dă măsura nivelului de dezvoltare al unei țări și al unei națiuni.
Patria noastră nu posedă un mare muzeu de costum și modă așa cum există în alte țări europene sau americane. Aceasta chiar dacă, în multe muzee din România, există colecții însemnate de veșminte din diverse epoci, foarte potrivite a furniza o icoană veridică a aspectului străzii din orașele noastre în vremuri demult apuse. Această misiune și-a asumat-o colectivul Muzeului Național de Istorie a României când a programat acest eveniment expozițional.
În vremea dictaturii comuniste, acest domeniu a fost, cu obstinație eludat în muzeele naționale, județene sau municipale din motive politice și ideologice ușor de intuit: eleganța vestimentară era considerată apanajul claselor exploatatoare, a reprezentanților regimului burghezo-moșieresc. În concepția culturnicilor perioadei respective, numai acei privilegiați beneficiau de fondurile și de timpul necesar pentru a le consacra acestui aspect futil al existenței: stilul șic vestimentar. Societatea urbană era, practic, inexistentă în muzeele de istorie prin expresia ei cea mai elocventă – îmbrăcămintea. Nu același lucru se putea spune despre muzeele de etnografie unde secțiile de port popular erau cele mai dezvoltate și mai spectaculoase. Este drept că România a beneficiat, până târziu, după mijlocul secolului al XX-lea, de o societate rurală bine conservată în matricea tradițiilor, încă neafectată de aculturația ce, în ultimele două decenii ale aceluiaș veac, din cauza lipsei materiilor prime și a infuziei masive de produse industriale, de serie, a modificat, radical, economia casnică și, implicit, straiele cu specific regional. Astfel, printr-un program la nivel național, care începea cu desființarea gospodăriei tradiționale prin costrucția de blocuri în care era concentrată populația rurală spre a fi redate agriculturii terenurile eliberate de vechile case și se termina cu îmbrăcămintea stas a acelorași locuitori, se căuta distrugerea tradițiilor și nivelarea diferențelor regionale. Dar, din acele muzee, un străin fără cunoștința realităților locale și a rigurozității cenzurii politice, ar fi tras concluzia, total greșită, că aici era o țară eminamente rurală, fără a afla de existența unei puternice societăți urbane, veche de câteva secole.
Expoziția de față evidențiază tocmai acest aspect: rafinamentul societății urbane românești pe parcursul a 600 de ani. Câteva piese excepționale de broderie și croitorie din secolul al XVII-lea, descoperite în săpături arheologice efectuate în lăcașuri de cult, la necropola unor mari boieri din Țara de Sus (Probota), oferă măsura fastului aulic de la curțile domnești. O suită de fabuloase anterie de cutnie și cepchene cu ceaprazuri de fir , datând din veacul fanariot, continuă călătoria prin reședințele protipendadei locale. Acordurile cromatice din acel timp erau pline de rafinament și încântau prin strălucirea lor pe toți călătorii străini ajunși pe meleagurile noastre. Pentru că aici se producea un melanj între moda stambuliotă și cea occidentală, jupânesele și jupânițele moldo-valahe nefiind insensibile la curentele în vogă la Paris sau Viena, chiar dacă, în pofida averilor competitive, nu puteau – tot din considerente politice – să se împopoțoneze cu peruci pudrate și rochii cu panere, ca ducesele și contesele de la curțile Bourbonilor sau ale Habsburgilor. Așa cum nota un britanic trecător pe aici: „Folosința costumului Europei civilizate ar fi considerată șde guvernul otomanț o inovație la fel de primejdioasă ca și adoptarea celor mai luminate vederi de politică modernă.” Dar boieroaicele știau să își garnisească toaleta cu articole aduse din acele țări care le dădeau un aer foarte original.
Când, după 1830, s-a făcut pasul major către modernizare și europenizare, doamnele românce nu erau cu nimic mai prejos față de contemporanele lor de aiurea și, tot ce era nou în Orașul Luminilor, ajungea, cu grăbire, la București, Iași și în orașele mai însemnate ale provinciei – aspect sesizat, cu mult entuziasm, de aceiași oaspeți veniți din Apus care se simțeau ca acasă în strălucitoarele saloane unde erau primiți.
În vitrine, evident, preodmină piesele de mare gală – rochiile și pelerinele de bal, fracurile, țilindrele, uniformele diplomatice sau cele de mare ținută ale militarilor de diverse grade – purtate mai rar și, în consecință, păstrate mai bine decât acelea care se uzau prin folosință curentă. Apoi, frecvente sunt toaletele tinerelor debutante, ce erau tezaurizate în cuferele sau șifonierele familiei ca amintiri ale primului bal sau a prezentării la Curtea Princiară/Regală. Purtătoarea crescând, rochia, boneta, pantoful sau capa nu mai corespundeau cu talia acesteia, dar părinții și ea însăși nu se îndurau a sacrifica delicata toaletă încărcată de suvenirurile primului vals pentru a folosi dantelele sau mătasea la o altă roche ori, pur și simplă, demodându-se, să o dea spre purtare cameristelor sau femeilor de serviciu. În expunere, atrage atenția o minusculă pereche de pantofi din catifea vișinie brodați cu fir metalic și perluțe – lungimea lor este de… 12 cm! Este greu de crezut că aceștia au fost purtați vreodată de cineva cu un picior la fel de mititel ca al Cenușăresei, dar unele urme de uzură arată că au fost, totuși, încălțați de o delicată copilă de boier.
O „paradă” a fracurilor de miniștri plenipotențiari, cu abundente broderii de fir auriu pe piept, guler, manșete și la cozi, și bicornurile aferente, cu gansă de fir pe catifea neagră și pene albe de struț pe margini, oferă un excurs în istoria diplomației românești. Pot fi astfel admirate uniformele lui Nicolae Kretzulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alexandru G. Florescu, Theodor Emandi, Nicolae Titulescu și Nicolae Petrescu-Comnen. Lângă toate este alăturată și fotografia posesorului, purtând-o cu demnitate și eleganță. În preajma acestor exponate te-ai putea crede la o recepție dată de vreo ambasadă ori la Balul Curții Regale! Dar ești rapid readus la realitate îndreptându-ți atenția la altă vitrină unde se află celebra pelerină albă purtată de Ion Heliade Rădulescu, poetul, gazetarul și revoluționarul de la 1848 – articol vestimentar ce i-a atras suspiciunile și criticile camarazilor de luptă ce-l acuzau că ar intenționa să se urce pe scaunul domnesc pentru că, în veacul fanariot, albul era nuanța rezervată pentru straiele hospodarului. Iar el, învăluindu-se în acea pelerină romantică, era bănuit că pregătește publicul pentru momentul când se va încorona ca prinț domnitor.
În punctul central al galeriei au fost plasate tronurile regelui Carol I și al reginei Elisabeta. În vitrine apropiate se află câteva dintre tunicile Marelui Căpitan ca și ale urmașului său, regele Ferdinand I cel Leal, făuritorul României Mari și două toalete ale consoaretelor lor. Alte câteva uniforme purtate în oștirea română de la Alexandru Ioan I – începând chiar cu tunica sa de maior de lăncieri moldoveni – până la regele Carol II, completează prezentarea. Au fost alese piese ce au aparținut unor personalități marcante precum Alexandru Candiano-Popescu – capul revoluției de la Ploiești, devenit, prin abilitatea capului țării de a-și apropia dușmanii, aghiotant regal –, dr. Carol Davila, Ecaterina Teodoroiu, generalii David Praporgescu, Constantin Prezan, Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu și chiar de la marele prieten al românilor, Henri Mathias Berthelot, comandantul Misiunii Militare Franceze (1916-1919).
Pentru ca tabloul modei să fie complet, nu au fost uitați nici reprezentanții teatrului liric sau dramatic ale căror costume de scenă sau toalete personale și-au găsit locul cuvenit: o jachetă de catifea cu pasmanterie fină și un evantai al Adelinei Patti, o cunună de lauri oferită de publicul brazilian marii soprane Haricleea Darclée, două toalete ale Luciei Sturdza-Bulandra, mantia domnească purtată de Constantin I. Nottara când interpreta rolul lui Ștefan cel Mare în piesa „Apus de soare”, fracul lui Ion Finteșteanu și smokingul lui Ștefan Bănică. Departe de a fi fost dictată de vreo modă ci doar de necesitatea adaptării la condițiile aspre ale Antarcticei unde a făcut cercetări în echipa științifică a navei „Belgica”, parka lui Emil Racoviță este expusă într-o vitrină. Prin prezentarea acestei haine simple, dar comodă și călduroasă, alături de piesele marii eleganțe mondene i se aduce omagiul cuvenit marelui explorator.
Un cuvânt trebuie spus și despre „arhitectura”, foarte inspirată, a expoziției, cu vitrine neadosate peretelui, ce pot fi înconjurate și astfel dând posibilitatea publicului să vadă veșmintele din toate părțile, să admire croiul și ornamentele în toată splendoarea lor.
Un foarte elegant catalog bilingv (română și engleză), bine ilustrat și cu studii de înaltă ținută științifică a fost editat cu acest prilej. Pe lângă fișele de obiect, foarte riguros elaborate, mai conține un util glosar de termeni specifici modei.
După vizitarea expoziției Haina face pe om. Șase secole de istorie vestimentară, savurând încă trăirile estetice suscitate de această călătorie în vremuri cu oameni eleganți și plini de gust, nu poți să nu parafrazezi o veche zicală românească și să nu murmuri, cu un zâmbet: „Zi-mi cum te îmbraci, ca să-ți zic cine ești!”