Poate de aceea uităm astăzi că, până de curând, la rang de eveniment în artele spectacolului nu se ridicau toate spectacolele sau concertele și asta se întâmpla numai dacă respectiva manifestare reprezenta un reper în viața comunității, atât în accepțiunea publicului, cât și a criticii.
Aflat la cea de a treia ediție, Festivalul “Zilele Enescu la Berlin” se desfășoară din trei în trei ani și a devenit un reper pentru un public care chiar dacă se situează în zona de nișă, devine tot mai numeros de la un concert la altul. Desfășurat într-un climat cultural foarte dens, care cuprinde sute de manifestări muzicale în fiecare seară, festivalul a devenit un eveniment datorită modului inteligent în care Societatea Enescu din Berlin a înțeles să pună în pagină muzica lui Enescu, prin raportarea acesteia la epoca în care a fost creată, concomitent cu aducerea la rampă a unor muzicieni de înalt nivel, în marea lor majoritate membrii ai diasporei românești.Evenimentul poate fi numit astfel doar atunci cand are cel puțin un element care să singularizeze în context respectiva manifestare artistică. În cazul “Zilelor Enescu la Berlin”, avem de a face cu acele foarte rare momente când publicul, prin muzica lui Enescu, poate înțelege, poate cuprinde mai bine spiritul cultural-muzical al începutului de secol, în care au conviețuit curente diametral opuse și totuși înrudite tocmai prin spiritul efervescent al vremurilor. “Zilele Enescu la Berlin”, creație a Ruxandrei Ilea prin Enescu Society din Berlin, au devenit tot mai interesante pentru public tocmai pentru că au pus câteva dintre cele mai importante opus-uri camerale enesciene – este vorba despre Impresii din copilărie op.28 pentru vioară și pian, Cvintetul cu pian op. 29 și Octuorul op. 7 – alături de genuri muzicale similare din creația altor mari compozitori care au fost contemporani cu Enescu într-o epocă sau alta, precum Șostakovici, Hindemith, Kodály, Fauré, Bartók, Liszt, Brahms sau Debussy.
Deși pentru cineva venit din România sarcina de a crea audiență pentru aceste concerte poate părea ușoară, atunci când vezi dorința și competența cu care publicul de toate vârstele ascultă acest tip de repertoriu accesibil la noi unui număr infim de oameni, totuși lucrurile nu stau de loc așa. Dar Enescu Society fiind condusă după principiile unei piețe concurențiale cu foarte mulți și buni jucători a înțeles că publicul trebuie motivat nu doar printr-un afiș plasat în fața sălii de concert și prin simpla enunțare a numelui lui Enescu, ci este nevoie de o permanentă re-contextualizare a mesajului cultural pe care festivalul – el însuși re-inventat de la o ediție la alta – îl avansează către public, la care se adaugă accesul mai ales prin internet la acele agende de informare culturală care chiar fac audiență.
La toate acestea și multe altele, se mai adaugă punerea inteligentă în pagină a acestui foarte valoros filon de forțe artistice care este diaspora românească, fără a neglija punerea ei în context prin invitarea unor nume importante ale circuitului artistic internațional din care la această ediție s-a distins numele pianistului Jeremy Menuhin, fiul celui mai cunoscut elev al lui George Enescu.
În acest fel au putut fi văzuți și ascultați în combinații camerale adesea inedite, câteodată unice – o altă marcă a festivalului – pianistul Michael Abramovich, cuplul cameral compus din violonistul Remus Azoiței și pianistul Eduard Stan, pianistul Cristian Niculescu sau violoncelistul Cătălin Ilea a cărui molipsitoare vitalitate artistică continuă să adune forțele artistice ale acestui proiect de la începuturile sale, toți aceștia alături de Jeremy Menuhin, cvartetul Aron, ansamblul Amati condus de violonistul de origine română Gil Sharon și violonistul Tomasz Tomaszewsky oferind versiuni captivante, memorabile opusurilor enesciene sau a muzicii lui Șostakovici, Hindemith, Kodály, Fauré, Bartók, Liszt, Brahms sau Debussy.
Singurul muzician venit din România a fost pianistul Horia Mihail și el reprezentant al diasporei din Statele Unite pentru o perioadă a vieții sale, care a contribuit pe deplin – spre bucuria publicului – la bogăția de nuanțe a acestui festival unic în peisajul cultural al capitalelor Europei cel puțin. Adunând atributele rare ale unei personalități distincte în stare să ofere versiuni pline de un fermecător conținut – cum a fost cazul Rapsodiei Române de Liszt – dar și proba unei deosebite abilități de lucru în echipă, calitate esențială pentru participarea la întâlniri muzicale precum cele prilejuite de acest festival, Horia Mihail a dovedit cât de benefică poate fi întâlnirea dintre muzicieni de clasă internațională care provin din culturi diferite.
Oferind astfel date suficiente, festivalul “Zilele Enescu la Berlin” susținut la această ediție și de ICR Berlin, este un tip de eveniment cultural plin de personalitate, dătător de speranță în privința existenței unui tip de promovare a culturii românești în exteriorul țării care nu este strict dependentă de instituții ale statului Român.