Ar trebui să mă simt descurajat, probabil optimismul meu funciar mă face să nu fiu. Sau nu încă. Sau să sper că nu voi fi niciodată, iar lucrurile se vor schimba.
Peste câteva zile, de Sfântul Gheorghe, 23 aprilie, va fi și Ziua Internațională a Cărții. Pentru a promova lectura, tipăriturile și drepturile de autor, UNESCO a stabilit ca această zi să fie sărbătorită de toată lumea – și se întâmplă din 1995. N-a fost o zi aleasă întâmplător. Atunci au murit doi coloși ai literaturii universale – William Shakespeare și Miguel de Cervantes. (Trec între paranteze că ziua e legată și de alți scriitori foarte importanți – peruanul Inca Garcilaso de la Vega, englezii William Wordsworth și Rupert Brooke, francezul Jules Barbey d’Aurevilly). Din 2005, prin Hotărâre de Guvern, ziua a fost declarată și “Ziua Bibliotecarului din România”, astfel că în România, începând cu 2005, se sărbătorește și Ziua Bibliotecarului concomitent cu Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor.
Mă uit, simplă curiozitate, pe Google și constat că aproape nu este anunțată vreo manifestare pe 23 aprilie. Doar Asociația Bibliotecarilor din România organizează prima ediție a Nopții Bibliotecilor Românești. Foarte frumos! Rațiunea de a fi a oricărei biblioteci este de a sprijini sănătatea culturală și educațională a unui popor. Poate va crește vizibilitatea bibliotecilor în societate, deși mă îndoiesc.
Alte manifestări aproape că nu merită amintite – se vor strânge într-o comună cărți pentru copii, se vor lansa în altă parte niște cărți și se vor citi poeme. Atât, într-o țară de peste douăzeci de milioane de locuitori!
Indiferența pentru carte copleșește, nu știu să fi fost în vreo epocă mai gravă. Deși continuă să fie tipărite cărți, scriitorii continuă să scrie și să spere, iar editorii continuă să facă slalomuri de supraviețuire.
De toate, încep să fiu din ce în ce mai convins, e vinovat statul, sub toate formele sale – minister al culturii, autorități locale, autorități economice. O să încerc să explic.
Se citește puțin. Aflu de la un confrate care a vizitat de curând Parisul că 90 la sută dintre francezi au „obiceiuri de lectură”, cum se exprimă el, gingaș, în timp ce România este pe ultimul loc în Europa la consumul de carte. Dar acolo statul are o politică eficientă și coerentă pentru stimularea lecturii de la cele mai fragede vârste, adică sprijină peste 14.000 de titluri anuale pentru preșcolari, școlari și liceeni; la noi, nici toate titlurile, din toate domeniile, nu ajung la această cifră. Acolo (dar și prin alte țări ale Occidentului pe care unii au început să-l hulească, Dumnezeu știe de ce), Ministerul Educației, Biblioteca Națională și miile de biblioteci au programe pentru susținerea permanentă a publicului pentru carte și pentru lectură. La noi, nu e nimeni să conceapă un asemenea plan – sau dacă o face, e sufocat de birocrați și de trepădușii care strigă lipsa banilor. Acolo o comisie națională de speciliști selectează și apoi Ministerul Educației cumpără cărți destinate copiilor și adoelscenților pentrtu școli și bibliotecile locale. La noi, a existat acum câțiva ani un program, dar nici astăzi cei care au fost selectați nu și-au văzut cărțile cumpărate – fie nu sunt bani, fie sunt alte interese. Cât despre strategie de promovare a lecturii… belea mai mare n-ar putea cade pe capul autorităților!