Cunoscut cititorilor de limbă engleză mai cu seamă prin cronicile de carte publicate în ritm susținut în prestigioase publicații, precum London Review of Books sau The New Republic, ori prin excelentele pagini din volume cum ar fi The Broken Estate sau The Book Against God, James Wood oferă, prin noua sa colecție de eseuri, intitulată The Irresponsible Self: On Laughter and the Novel*, nu numai un excelent studiu asupra comicului romanesc, ci și o surpriză de proporții – mai cu seamă celor convinși că personalitatea criticului s-ar reduce (ori ar trebui să se reducă) exclusiv la seriozitatea judecăților de valoare și la formulările voit succinte.
Stendhal compara, se știe, romanul cu o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Iar dacă, în secolul al XI-X-lea, modelul acesta era cât se poate de viabil pentru structura narativă realistă, perioada contemporană va manifesta tendința de a-l respinge, mai cu seamă din dorința scriitorilor de a se impune pe ei înșiși în calitate de etalon al lumii ficționale ori, în cel mai bun caz, din impulsul de a influența opiniile cititorilor și de a le sugera posibilele căi spre descifrarea sensurilor cărții. Din punctul de vedere al lui James Wood, aceasta ar fi greșeala cea mai gravă a prozatorilor contemporani – mai precis a unora dintre ei: și anume, incapacitatea de a se ridica la nivelul formulei literare pe care au ales să o practice. Căci romanul, în ciuda popularității sale, nu e nicidecum o specie literară ușoară – și cu atât mai puțin una simplă… Numai că, renunțând la demodata oglindă în stare să reflecte atât cerul albastru, cât și noroiul din băltoace, mulți autori contemporani au încercat să o înlocuiască cu propria lor imagine sublimată ori să accentueze exclusiv experimentele formale, pierzând astfel din vedere tocmai conținutul. În consecință, romanul epocii noastre va fi caracterizat de un număr din ce în ce mai mare de pagini aparținând unei mulțimi tot mai mare de autori, dar va pierde din semnificații, iar personajele se vor transforma, mult prea adesea, în simple marionete menite a reprezenta punctele de vedere ale scriitorului, impuse, astfel, implicit, cititorului. Romancierul va încerca, în acest fel, să insiste asupra propriei sale superiorități, înțelepciuni sau ironii – după caz! -, iar “demodatul” realism va deveni, aproape pe nesimțite, “hysterical realism”, reprezentat de autori cum sunt Thomas Pynchon sau Don DeLillo, care, după cum se exprimă James Wood, “simt mereu nevoia să țipe sau să se manifeste cât se poate de zgomotos la nivelul discursului romanesc, tocmai deoarece trebuie să ascundă cât mai bine faptul că nu prea au mare lucru de spus și nici nu reușesc să învețe să asculte”…
Însă, după atâtea epoci strălucite pe care romanul le-a cunoscut de la consacrarea sa ca formă literară bine definită, ideal ar fi fost ca accentul să cadă, acum, în contemporaneitate, într-o perioadă a maturității (cel puțin presupuse…) a acestei specii literare, pe profunzimea personajelor ori a mesajului de ansamblu al textului, iar nu pe simplele experimente / experiențe formale. Căci, așa cum știm încă de la Henry James, ficțiunea cu adevărat valoroasă nu ne învață ce să gândim, ci se mulțumește să pună în fața cititorilor ceea ce personajele gândesc, excluzând, astfel, generalizările simplificatoare. Proza cu adevărat valoroasă, o spune tot Henry James, “are calitatea unei anumite iresonsabilități, în sensul că autorul dă senzația că își eliberează personajele de orice constrângeri, iar acestea pot deveni la fel de nesigure sau de greu de definit ca orice ființă umană reală.” Însă această calitate a fost, din păcate, pierdută aproape în totalitate de proza contemporană, de aici excesele unui Salman Rushdie sau Th. Wolfe, cei care s-au încapățânat mereu să fie la modă, uitând că, în definitiv, doar făcând abstracție de modă și de toate posibilele modele literare romanul poate rămâne (sau deveni!) cu adevărat relevant.
Încercând să ofere o imagine de ansmablu asupra prozei occidentale, James Wood alege, în această carte, să se raporteze la nivelul comicului, de natură, după părerea sa, să salveze romanul contemporan de căderea în clișeu sau în schematism inutil. Căci, prin intermediul comicului, cititorului i se oferă, indirect, o cheie de lectură, cu care să poată pătrunde în profunzimea universului unor autori capabili să intuiască implicațiile extrem de serioase ale râsului, precum Evelyn Waugh cel care râde, plin de malițiozitate, de mai toate personajele sale, sau Cehov ori Dostoievski, marii maeștri ai artei de a râde împreună cu personajele pe care le creează. Mai cu seamă această a doua categorie atrage atenția lui Wood, căci tocmai prin intermediul unei astfel de strategii, marii autori au reușit să sugereze cititorilor că, oricât de atent ar citi textele pe care le au în față, nu vor reuși niciodată să cunoască destinul personajelor implicate în acțiunile cărții mai bine decât îl pot cunoaște pe al lor. Scriitorii cu adevărat mari sunt, deci, aceia care râd printre lacrimi, asemenea lui Gogol, modelul acesta fiind urmat, fie și parțial, de Joseph Roth ori de Saul Bellow. Râsul devine, astfel, aspectul care reușește, oricât de paradoxal ar putea să pară acest lucru, să salveze romanul de căderea în derizoriu și să sugereze cititorului că numai de lucrurile cu adevărat serioase se poate râde. Fie și cu (ori printre!) lacrimi.
*) James Wood, The Irresponsible Self: On Laughter and the Novel, Jonathan Cape, New York, 2009