Piața liberă, ca să funcționeze, are nevoie de spirit de inițiativă, de ordine, de lege și de muncă performantă. Dar aceste elemente, toate fiind incluse în tabelul laureatului Nobel Milton Friedman, desigur esențiale, nu ajung. Pentru că nu-i de ajuns o piață funcțională, în stare să facă față oricăror presiuni competitive. Mai e nevoie de ceva. De un model în care oamenii, cu interesele lor, să-și aibă și ei un loc.
După ce a izbucnit criza, acum cinci ani, s-au aprins pe planetă tot felul de beculețe roșii, care semnalau rupturi dramatice de ceea ce am putea numi sentimentul pieței. Astfel de semnale de avarie au apărut încă de dinainte de criză. După incidentele din suburbiile Parisului, din 2005, numeroși analiști observau că pretutindeni, la periferiile marilor orașe, trăiesc copii, adolescenți, tineri care nu-și văd părinții plecând la muncă, ei înșiși simțindu-se respinși, fără nicio speranță de viitor și, prin urmare, societățile moderne se vedeau încărcate cu o parte a tineretului care nu muncește. Și iată că, în toamna lui 2006, a apărut un alt caz: cel al Ungariei. Budapesta a experimentat, mai multe nopți la rând, confruntări violente născute din nemulțumiri ale populației cauzate de politicile de austeritate. De aici, începând, lumea a înțeles că tabelul lui Friedman lasă un loc gol.
Evenimentele din 2008 au lărgit acest gol. Criza, înmulțind numărul de șomeri și lovind astfel în condiția umană, a scos și mai mult în evidență „răceala pieței”.
Desigur, o piață sentimentală nu poate întoarce spatele legilor economice. În România, bunăoară, salariații harnici, pricepuți și cinstiți s-au trezit că sunt plătiți cu mult sub nivelul meritelor și competenței lor. Firește, ei refuză să înțeleagă un lucru ce li se pare a fi cu capul în jos: de ce, oricât de mult și de bine ar munci, chiar și atunci când fac performanță, se aleg cu o plată derizorie? O explicație există. Dacă la noi chiar și prețul muncii performante a rămas în coada Europei, cauza este că societatea românească nu-și permite să plătească mai bine munca. Fiindcă, în ansamblu, nu obține o productivitate superioară.
Cheia problemei? E dificil să fie introduse salarii competitive în companii naționale sau în societăți de stat care nu sunt în niciun fel de competiție. Mai departe, până și multe companii private – nu doar cele cu capital de stat – au ajuns să dezavueze concurența. Pentru că, de-a lungul anilor, s-au convins că pot câștiga mai bine și mai ușor forțând intrarea în piață pe ușile din dos. Sigur, piața nu crede în lacrimi. Și nici nu are cum să creadă în lacrimi, deși deciziile în piață sunt mai mult emoționale decât raționale. Piața însă nu poate fi inumană.
Nu-i simplu însă. Noi am avut parte, ani în șir, de un surogat de concurență: întrecerea socialistă. Dar formalismul acestei false competiții, boală ce s-a cronicizat, nu a avut niciun fel de efect pozitiv asupra calității produselor și eficienței economice. Mai mult, munca nestimulată a produs pagube imense, ce n-au făcut altceva decât să tragă economia înapoi. Când, în decembrie ’89, întrecerea socialistă a căzut, împreună cu stâlpii vechii societăți, am sărit din lac în puț: în economie n-au mai operat nici norme, nici obiective calitative și nici rigori financiare. Și nici nu s-a născut un gând sănătos de trecere de la competiția-surogat la o competiție reală: sfânta concurență.
Acum, un lucru e limpede: în economia noastră, avem de câștigat trei bătălii: 1) pentru o expansiune semnificativă a producției, cu deosebire în sectoarele cu deschidere spre piețele interne și externe; 2) pentru valori adăugate obținute nu din creșteri cantitative, ci din surplusuri de competitivitate; 3) pentru profituri mari, rezultate din scăderea costurilor de producție și creșterea cifrelor de afaceri. Țeluri imposibil de atins înainte de o mai bună organizare a muncii și de promovarea unui sistem al intereselor care să țină seama că se aplică oamenilor și nu roboților.
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 20.11.2013