„Experiența nu este niciodată limitată și nu este niciodată completă.”
(Henry James)
„Pactul care se stabilește între scriitor și cititor este întotdeauna o intimitate plină de provocări. Cititorul cere să fie condus, cucerit, și odată ce acest pact este încheiat, el poate ierta anumite amănunte neverosimile sau chiar unele incoerențe, însă va rămâne mereu atent la orice scădere importantă a artei scriitorului. Chesterton a definit scriitorul ca pe un criminal, iar criticul literar (cititorul cel mai neînduplecat) ca pe detectivul aflat pe urmele sale. Nu e nimic mai frustrant decât un roman promițător care se anulează singur pe parcursul desfășurării întâmplărilor sau prin soluția de final aleasă de autor. E ca și cum ai întrerupe deodată un vis frumos.”
Sunt cuvintele lui Alonso Cueto, desprinse dintr-unul din eseurile care fac parte din cea mai recentă carte a sa, apărută în iulie 2014, intitulată La piel de un escritor. Contar, escribir y leer historias. O carte care pare a întrerupe cumva traseul literar urmat de scriitor în ultimii ani, când s-a dedicat mai cu seamă romanului; dar care, citită cu luare aminte, demonstrează că autorul nu face altceva decât să revină asupra marilor sale teme și asupra preocupărilor sale constante, de astă dată, însă, din altă perspectivă, și anume cea a eseistului și criticului literar. Ipostază care, în fond, nu este deloc nouă pentru Cueto, dacă e să amintim aici doar volumele sale anterioare: Mario Vargas Llosa. La vida en movimiento (2003), Valses, rajes y cortejos (2005) sau Juan Carlos Onetti. El soñador en la penumbra (2009).
Considerat pe bună dreptate drept una dintre vocile cele mai importante ale literaturii contemporane de pe continentul sud-american, prozator de forță și teoretician de finețe, peruanul Alonso Cueto (născut în 1954, la Lima), aparține generației de intelectuali afirmați la jumătatea anilor ’80, deci la aproape două decenii după marii reprezentanții celebrului „boom” latino-american. Poate și din acest motiv, el alege o cu totul altă cale pe plan estetic, îndepărtându-se de realismul magic și preferând accentele realiste, uneori chiar cele polițiste sau proza de analiză psihologică, pentru a reveni, după anul 2005, când apare romanul său Ora albastră, la ceea ce critica literară a zilelor noastre (ba chiar și el însuși!) a numit „literatura violenței”. La hora azul a reprezentat consacrarea definitivă a lui Cueto în Europa, mai cu seamă după ce i-a fost acordat Premiul Herralde și, ca urmare a acestei prestigioase distincții, cartea a fost rapid tradusă în mai multe limbi de circulație. În egală măsură, Alonso Cueto a rămas un foarte atent analist al fenomenului cultural latino-american, dar și un excelent interpret al titanilor literaturii universale – fapt care, desigur, trebuie pus în legătură și cu strălucita sa carieră universitară, scriitorul fiind profesor la Pontificia Universidad din Lima.
Recenta apariție editorială demonstrează din nou aceeași substanță și capacitatea deja cunoscută a lui Cueto de a oferi mereu perspective noi chiar și asupra capodoperelor care, aparent (sau după părerea unora…), n-ar mai putea spune prea mult cititorilor zilelor noastre. Însă Alonso Cueto recitește Moș Goriot sau Educația sentimentală ori Anna Karenina ca și cum le-ar avea în față pentru prima oară, ignorând cu desăvârșire prejudecata pretinsei lipse de actualitate a acestora. La fel procedează și cu Moby Dick sau cu Ambasadorii – iar aici trebuie menționată fascinația sa pentru proza lui Henry James, a cărui influență asupra propriei creații a recunoscut-o el însuși în repetate rânduri.
Cartea este împărțită în patru secțiuni, fiecare dintre ele fiind axată pe o serie de probleme esențiale ale relației dintre scriitor și cititor (nu întâmplător, volumul e subintitulat Cum să povestești, să scrii și să asculți istorii), însă trecând mult dincolo de aridele teorii care, mai ales în America de Nord, evaluează la nesfârșit așa numita „reader-participation”. Alonso Cueto rămâne, ca eseist, extrem de plăcut chiar și atunci când abordează aspecte care țin, în general, de domeniul strict al teoriei literaturii, iar cartea sa se citește ca un adevărat roman – chiar unul de aventuri! – în care, de astă dată, protagoniști sunt scriitorii și, desigur, cititorii. Iar dacă în prima parte autorul discută aspecte legate de „adevărul interior” și de „perspectiva personală” în evaluarea oricărui text literar, în cea de-a doua, cititorul descoperă lucruri extrem de interesante cu privire la relația dintre „conflict și creație”, „narațiune și rău”, sau o serie de detalii inedite despre „paradisurile narative”. Dar, deopotrivă, are surpriza de a descoperi o interpretare personală cu privire la romanul Ora albastră, discutat până acum din atâtea și atâtea perspective de numeroși exegeți; Alonso Cueto își supune construcția romanescă unei lecturi neașteptate, dar de natură a deschide noi căi în fața lectorului atent la nuanțe. A treia parte a cărții vizează ceea ce autorul numește „o blibliotecă personală”, la loc de cinste fiind, aici, Henry James, Mario Vargas Llosa și Juan Carlos Onetti, asupra cărora Cueto revine, de astă dată privilegiind alte unghiuri din care evaluează efectele și influența exercitată de acești scriitori nu doar asupra propriei creații, ci și asupra literaturii contemporane în general. În final, autorul are în vedere raportul dintre nivelul lingvistic și sensul literar, pornind de la premisa că „întotdeauna un scriitor se folosește de instrumentele pe care fiecare limbă le oferă nu doar pentru a transmite idei, ci și pentru a da semnificație profundă sentimentelor.” De aici relația cu totul aparte care se stabilește între cel ce scrie și cel ce citește, căci, după cum spune Alonso Cueto, „Nu există comunicare mai intimă decât aceea dintre cititor și scriitor.”
Alonso Cueto, La piel de un escritor. Contar, leer y escribir historias, Lima, Fondo de Cultura Económica, 2014