Al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor/ de Ion Bulei

Și a fost și al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor. De data aceasta la Amsterdam, între 22-28 august. Mai înainte, al 20-lea, fusese la Sydney. Și mai înainte – la Montreal, în Canada. Congresele istoricilor sunt organizate de Comitetul Internațional al Stiințelor Istorice (CISH sau ICHS), fondat la Geneva, la 15 mai 1926. Acesta este organismul permanent care reunește reprezentanții științei istorice din lume și dezvoltă contactele dintre ei și schimburile personale.

Congrese ale istoricilor s-au ținut și înainte de 1926, la intervale diferite, dar după primul război mondial a apărut necesitatea de a înlocui reuniunile temporare cu întâlniri regulate, întâlniri organizate de o instiutuție stabilă, unde istoricii să-și confrunte metodologiile, rezultatele muncii lor. La crearea sa, CISH nu reprezenta decât 19 țări, toate europene, plus SUA. Înființarea Congresului marca voința reconcilierii dintre istoricii francezi și cei germani, cu medierea celor americani și englezi și, totodată, îngăduia țărilor emergente din Europa Centrală și Orientală “deschiderea unei vitrine spre lume”, după expresia istoricului polonez Jerzy Kloczowski.
În interbelic CISH organizează trei congrese, în 1928, la Oslo, în 1933, la Varșovia și în 1938, la Zurich. CISH era cât pe ce să dispară în tulburarea provocată de al doilea război mondial, dar, după 1950, din fericire, își reia activitatea și de atunci încoace organizează regulat întâlnirile istoricilor, din cinci în cinci ani.

Activitatea sa cunoaște o primă fază, între 1950, congresul de la Paris și 1990, congresul de la Madrid, și o a doua, din 1990 încoace, perioadă în care se extinde, încercând să cuprindă toate continentele. În prima fază CISH ajunge a fi o interfață între istoricii din blocul comunist și cei din țările Vestului. Exemplul cel mai evident e Congresul de la București, din 1980, un adevărat succes de organizare și de dezbatere a chestiunilor metodologice și de conținut ale cercetării istorice. Un rol important joacă CISH în menținerea dialogului dintre istoricii din cele două Germanii și în procesul de decolonizare, în timpul căruia se repun în discuție noi valori și pentru susținerea lor apar noi actori.
După căderea comunismului, CISH și-a arătat clar dorința de a fi asociația mondială a tuturor istoricilor. A primit în rândurile sale istorici din toate părțile lumii, renunțând la eurocentrismul care încă îi marca activitatea. Se ajunge astfel la “o internațională a istoricilor”, la care visa Henri Pirenne încă în 1926, la Geneva, un loc unde să se realizeze un schimb de păreri asupra activității în domeniul istoriografiei, asupra dezvoltării sale. Totul într-un climat de libertate, climat dorit și în sfîrșit realizat. Istoriografia își afirmă, în acest climat, defiența sa “față de dictatura unei istorii dominate de ideologia din mediile naționaliste”, după expresia lui Jean-Claude Robert.
Același istoric, din calitatea sa de președinte, până acum al CISH, aprecia că trei sunt curentele principale care se pot surprinde în domeniul istoriografiei în zilele noastre. Mai întâi profesionalizarea tot mai pronunțată a meseriei de istoric și, deci, creșterea numărului de specialiști. Un tip mai nou de specialiști care nu se dau în lături de la discursul epistemologic (de observat atenția acordată diferitelor provocări lansate istoriografiei după linguistic turn, inițiat în SUA), dar rămân, in același timp,strâns legați de document. Vorbe ca acelea ale lui Lucien Febvre, din 1951, rămân actuale: “Noi plecăm tot timpul de la documente, din instinct, noi ne aruncăm toți cu o bucurie perversă asupra documentelor de arhivă”.

Cel de-al doilea curent afectează întinderea cronologică a câmpului de cercetare al istoricului (Francois Deridarida vorbea de dilatare, în amonte, prin reculul limitelor preistoriei și, în aval, prin creșterea interesului pentru istoria timpului prezent. Istoria acestor limite este astăzi mai bine integrată discursului istoricului, iar istoria timpului prezent se bucură de mai multă considerație. Până nu demult stăruia părerea că “după 1914 nu se face istorie ci jurnalism”. Modul acesta de a vedea lucrurile este astăzi considerat stereotip și istoria imediată a intrat în preocupările curente ale istoriografiei, fiind considerată o modalitate de a înțelege mai bine prezentul.
Un al treilea curent este acela al globalizării, fenomen care se referă nu doar la economie, ci și la toate transformările culturale. Practicile și cunoașterile istoricului sunt pe cale de a se modifica. Istoria e chemată tot mai mult să iasă din cadrul național, metoda comparativă e tot mai des uzitată și invocată. Henri Pirenne în 1923, în deschiderea congresului de la Bruxelles, își intitula discursul “Metoda comparativă în istorie” și continua preocupări exprimate încă din 1900, la Congresul de la Paris și la Roma, din 1903. Deci metoda comparativă nu se folosește doar din zilele noastre, dar abia acum a devenit universal acceptată. Istoriografia se deschide astăzi spre o viziune transnațională. Nu se mai pot înțelege altfel fenomene de anvergură precum urbanizarea, industrializarea, creșterea demografică și consecințele sale, evoluția culturilor, permanența structurilor rurale. Orizontul pur național nu îngăduie nicio încadrare și nicio explicație de ansamblu. Cadrul cercetării istorice se lărgește și caută să integreze rezultatele diverselor culturi.
“Să încetăm, dacă nu vă supărați, să discutăm la infinit de la o istorie națională la altă istorie națională, fără să ne înțelegem între noi”. Sunt cuvintele lui Marc Bloch din 1928, care rămân mereu actuale. El insista pe necesitatea înțelegerii între istorici, evitând izolarea lor în istoriile naționale respective. Ceea ce nu e deloc ușor de realizat. Rolul CISH și al congreselor istoricilor este tocmai facilitarea unui dialog constant între istoricii din toate țările, din toate perioadele istorice și de toate specialitățile.
CISH nu e singurul actor al cooperării internaționale. Trăim în epoca unei maxime expansiuni a schimburilor între istorici. Și alte organizații internaționale încurajează contactele. UNESCO a jucat și continuă să joace un rol important în politica de cooperare internațională. Rezultatul a fost publicarea seriei monumentale L’Histoire de l’humanite, ale cărei prime volume au apărut încă din 1963 și, de asemena, publicarea unor serii de istorii regionale. UNESCO publică rapoartele comisiilor specializate. De pildă, profesorul Geoffrey Baraclough a publicat rapoartele sale privind tendințele cercetării în științele sociale din anii 1965-1972, la Paris sunt publicate lucrările colocviului din 1986 ‘”A fi istoric astăzi”. În 1998 UNESCO a încheiat un parteneriat cu CISH, care a îngăduit organizarea a zeci de colocvii în diferite regiuni ale lumii.
Creșterea susținerii financiare a cercetării în domeniul universitar a îngăduit o mai intensă colaborare universitară, de care istoricii au profitat, în ideea unei tot mai active colaborări. S-au afirmat, totodată, alte organizații, cum sunt World History Association, întemeiată în 1982. Aceste organizații organizează congrese și publică reviste științifice. Internetul a permis nașterea unor întregi rețele de comuniicare, necontenit diversificate.
Viitorul CISH rezidă în favorizarea intensă a întregului sistem de cooperare internațională. Organizația Internațională a Istoricilor nu poate fi, cum se exprimă Jean-Claude Robert ‘”motorul evoluției istorice”, dar ea poate pune în evidență mutațile din domeniul cercetării, al scrierii și predării istoriei. Naționalismele și fragmentările diverselor identități din interiorul diferitelor state pot fi tot atâtea frâne în internaționalizarea istoriei. Și, se vrea sau nu se vrea, istoria, reprezentarea trecutului, joacă un rol esențial în construirea conștiințelor și a mentalităților.
CISH a căutat, în ultima vreme mai pronunțat decât anterior, să depășească limitele Europei Occidentale. Organizația era virtual absentă din Africa, Orientul Mijlociu, America Latină, Asia de Sud-Est, Oceania. De asemenea, din lumea de cultură musulmană. Rezultatele nu sunt mulțumitoare. Preeminența istoriei europene rămâne evidentă în congresele CISH. Majoritatea comunicărilor este dată de europeniști, care vorbesc altor europeniști. Nu întâmplător, așa cum s-a putut constata mai cu seamă la congresul de la Montreal, istoricii canadieni sau cei din SUA erau puțin interesați de Congresul de Istorie, pentru că nu se regăseau în CISH.
O etapă în mondializarea istoriei este marcată de congresul de la Sydney. Pentru prima dată un congres se ținea în emisfera sudică. Cu congresul de la Amsterdam CISH se reîntoarce în Europa, într-o țară unde s-au desfășurat primele reuniuni ale istoricilor (Congresul de la Haga din 1898). Temele și ședințele de lucru ale Congresului de la Amsterdam au fost stabilite la adunarea generală de la Beijing din 2007. Temele principale au fost trei: Căderea imperiilor (organizator prof. american Roger Louis), Orașul ca produs cultural (organizator istoricul finlandez Marjatta Hietala) și Religie și putere (organizator americanul Mark Pegg). În afara acestor teme, lucrările s-au desfășurat în cadrul comisiilor Congresului: de istorie contemporană a Europei, de studii slave, istorie a revoluției franceze, astronomie și astrologie, istorie a revoluției ruse, istorie a creștinismului, istorie a cruciadelor, istorie socială, istorie a Univerităților, istoriografie și teorie a istoriei, istorie a relațiilor internaționale, istorie a Adunărilor de stat, a Sud-Estului Europei, istorie militară comparată, istorie demografică, educație fizică și sport, s-au desfășurat în cadrul unor mese rotunde sau ședințe speciale.
Istoricii români au participat la tema principală privind destrămarea imperiilor (comunicarea noastră privind schimbările teritoriale, consecință a căderii imperiilor de la sfârșitul primului război mondial, cu un studiu de caz privind situația din Sud-estul Europei), și la mai multe dintre comisii (cu comunicări ale academicienilor Dan Berindei, Răzvan Teodorescu, Ioan Aurel Pop și a cercetătorului Ioan Bolovan sau cu participări la discuții: prof. Dumitru Preda, Sorin Antohi, Cristian Luca …).
Congresul și-a ales noile organe de conducere. Ca președinte, a fost aleasă profesoara finlandeză Marjatta Hietala. Au fost, de asemenea, aleși noii președinți și noii membrii ai comisiilor (de pildă, la Asociația Internațională de Istorie Contemporană a Europei, ca președinte, în locul lui Jacques Bariety, a fost ales istoricul britanic John Keiger, de la Universitatea din Salford). Și istoricii români au obținut unii reprezentanți în plus, pe Ion Bolovan la Comisia de Demografie, Dumitru Preda la Comisia de Istorie a Relațiilor Internaționale și Ion Bulei, la Asociația Internațională de Istorie Contemporană a Europei.
Începând cu numărul următor, vom prezenta comunicarea ținută la al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor de prof. univ. dr Ion Bulei.î

In imagini: 1. Amsterdam, loc de desfășurarea a Congresului Mondial al Istoricilor; 2. Sala lucrărilor

ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București, a fost atașat cultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneția. In prezent este și director al Institutului de Stiințe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaționale de Relații Internaționale și în colegiul de redacție al mai multor reviste de specialitate. Specializat în problematica evoluției fenomenului politic românesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte de cercetare internaționale, a publicat un număr considerabil de articole, studii și cărți pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria României și a primit Premiul Academiei Române și Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa “Scurtă istorie a românilor” a apărut nu numai în numeroase ediții în românește, dar și în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană și greacă. A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofițer, în anul 2000.