Amélie Nothomb și „the fucking war”

Toamna este cel mai strașnic sezon literar în Franța. De-o parte sunt premiile, de la Goncourt și Renaudot la Femina și Medicis, de cealaltă “la rentrée littéraire”, care înseamnă o avalanșă de cărți noi și de nume mari în vitrinele librăriilor. Criză sau nu, apetitul pentru lectură este încă viguros, dovadă că, la începutul toamnei 2010, vor ieși pe piața franceză nu mai puțin de 700 de titluri – literatură autohtonă și străină. Atenție, nu oricine publică toamna. Apariția în standuri sub semnul faimoasei “rentrée” reprezintă și un certificat de calitate.

Amélie Nothomb, bunăoară, iese, la sfârșit de august, cu un nou roman. Prolifica doamnă a făcut din asta o datină: acum 19 ani, a publicat “Igiena asasinului”. Între timp a mai scos 19 romane. Unul pe an, la sfârșit de vară/ început de toamnă. Acum, lumea se va îmbulzi să cumpere “Une forme de vie” (Ed. Albin Michel), cea mai nouă producție a extravagantei scriitoare veșnic îmbrăcate în negru, și să salute românește (“S’il vous plaît, Madame…”), cerșind autografe. O paranteză: anul trecut am asistat la o astfel de sesiune de dedicații nothombiene la Virgin Megastore, pe Champs Elysées. Deși mega, librăria devenise absolut neîncăpătoare pentru cele câteva sute de fani isterizați care se buluceau, grețos, să o atingă cu privirea pe belgiancă mai ceva ca pe o vedetă de cinema. Am renunțat să mă amestec în furnicar, nu, Doamne ferește, pișcat de sentimentul că sunt “au dessus de la mêlée”, ci din pragmatism (lene?), dându-mi seama că nu am nicio șansă să mă apropii de tronul misterioasei autoare a romanului “Stupeur et tremblements” (500.000 de exemplare vândute).
Din ultimul ei roman aflăm, întâi de toate, că Amélie Nothomb nu este doar autoare de literatură, ci și de epistole. Scrie, potrivit unor declarații făcute în presă, de o bună bucată de vreme, circa 8 scrisori pe zi. Aproape toate reprezintă dialogul cu cititorii săi (cu vreo două mii dintre ei întreține o corespondență susținută), iar acum s-a hotărât să topească această experiență în paginile unui roman despre care critica franceză s-a grăbit deja să spună că este cea mai izbutită carte a sa.
Personajul principal al romanului “Une forme de vie” este o scriitoare care seamănă leit cu Amélie Nothomb își analizează aventura epistolară, labirinturile și implicațiile ei existențiale, sub presiunea unei concluzii de fond zguduitoare (“Sunt acea ființă poroasă căreia oamenii îi conferă un rol copleșitor în viața lor”) și a unui accident epistolar: primirea unei unei scrisori de la un GI american, aflat la datorie pe frontul din Irak:
“Dragă Amélie Nothomb,
Sunt soldat în armata americană, numele meu este Melvin Mapple, ați putea să-mi spuneți Mel. Sunt încartiruit la Bagdad încă de la începutul acestui nenorocit de război, să tot fie șase ani de-atunci. Vă scriu pentru că sufăr ca un câine. Am nevoie să fiu înțeles, iar dumneavoastră, știu sigur, mă veți înțelege. Vă rog să-mi răspundeți.
Melvin Mapple
Bagdad, 18 decembrie 2008″
Amélie Nothomb, scriitoarea pusă în scenă de Amélie Nothomb, reacționează: “Am crezut la început că e o glumă proastă. Presupunând că acest Melvin Mapple există, avea el oare dreptul să-mi scrie asemenea lucruri? Nu exista oare o cenzură militară care n-ar fi lăsat niciodată să treacă vorba «fucking» înainte de «war»?
Am examinat scrisoarea. Dacă era un fals, realizarea lui era remarcabilă. Avea timbru american și ștampilă irakiană. Iar lucrul cel mai adevărat părea caligrafia: scrisul acela american de bază, simplu și stereotip, pe care în atâtea rânduri am avut prilejul să-l observ în decursul șederilor mele în State. Precum și tonul direct, de o indiscutabilă legitimitate. Atunci când am încetat să mă mai îndoiesc de autenticitatea misivei, am fost izbită de dimensiunea incredibilă a mesajului: deși nu era nimic uimitor ca un soldat american care trăia în acest război să sufere ca un câine, era în schimb halucinant ca acesta să mi se adreseze mie. Cum auzise oare de mine?” Din mirare în mirare, Notomb continuă schimbul de idei, sfaturi și sentimente cu obezul soldat (care suferea de bulimie de stres) și încearcă să-i deslușească biografia și psihologia, depășind o frontieră sacră: cea care separă arta de viață. Scriitoarea încearcă să-l găsească pe Mel, cel în carne (mă rog, grăsime) și oase, sedusă fiind de faptul că acesta i-a citit toate cărțile și că “vrea să existe doar pentru ea”.
Dincolo de problemele americanului, ale războiului și ale genului epistolar, Amélie Nothomb va risipi, pe întreg parcursul romanului, redutabilele ei sfaturi și cogitații despre univers, morală și literatură, din seva cărora nu mă pot împiedica să vă ofer o mostră: “Nu există decât un singur mod de a rezolva un blocaj legat de scris: scriind. Reflecția eficientă și dinamică nu apare decât în momentul redactării”. Lăsând gluma la o parte, doamna în negru chiar are mare dreptate. O mai spusese și Heliade Rădulescu, dar nu prea a fost luat în serios: “Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.