Anul 2012 și Apocalipsa de vodevil/ de Marius Vasileanu

Aparent, apocalipsa este cea mai dramatică ruptură posibilă. Cuvântul “apocalipsă”, provenit din limba greacă, se traduce prin “acțiunea de a dezvălui, de a da la o parte vălul care acoperă tainele lui Dumnezeu”.

Semidoctismul cultural, științific, teologic, metafizic naște apocalipse de vodevil. New Age-ismele apărute precum ciupercile după ploaie revendică apocalipse la kilogram – mai nou: în anul 2012. Pseudo-ocultismele își imaginează apocalipse de gașcă. Politicianismul mimează apocalipse de catifea sau, dimpotrivă, asemeni bătăilor dintre cocoși. Mass-media vând aproape zilnic apocalipse în prime time. Cercetătorii văduviți de conștiință făuresc apocalipse care vor candida la Premiul Nobel. Versantul fandosit al societății civile se mândrește cu apocalipse politically correct. Profeții sexului fără limite doresc apocalipsa oricărei familii. Obsedații IT tastează apocalipse declanșate din spațiul virtual. Fundamentaliștii de pretutindeni, din toate religiile, prepară o salată din toate acestea – strecoară un strop de doctrină, alte câteva de prostie & frustrare – și cobesc apocalipse second-hand…
Pe măsură ce limitele (auto)cunoașterii se extind, obsesiile discursului apocaliptic se îndepărtează de abordările semidocte. Ultima nebunie, cea legată de anul 2012, care, zice-se, a fost prevăzută cu secole în urmă de mayași, este la fel de hilară. După câțiva ani, timp în care au vândut binișor o sumedenie de cărți și alte produse mediatice pe această temă, așa-numiții specialiști o dau la-ntors: vezi Doamne, anul 2012 nu e chiar bătut în cuie, Apocalipsa poate veni și ceva mai încolo cu 3-4 sau 20 de ani. Desigur că nebunia este coroborată cu cele mai noi previziuni NASA legate de activitatea solară sau de vreun asteroid mai obraznic care poate lovi Terra.

Din perspectivă creștină, însă, “apocalipsa” se referă la evenimente de ordin major cu conotație teologică și mai puțin de ordin fizic, care sunt colaterale. Pentru amărâții care au supraviețuit acelui nemaivăzut tsunami din Pacific, s-a petrecut în mod cert o catastrofă, dar nu o apocalipsă (în sens teologic), pentru familiile din Haiti care au trăit recentul cutremur devastator, asemenea. În mod evident, catastrofe s-au petrecut și se vor mai întâmpla – oricând Pământul poate fi lovit de un asteroid care să producă pagube greu de evaluat. Dar asta nu înseamnă că are legătură cu obligatorie cu scrierile biblice sau cu cele mayașe.

Atunci când se mai apucă și fundamentaliștii ortodocși să-și altoiască fobia vizavi de pașapoartele cu cip-uri pe scrierile legate de 2012 nebunia ia proporții de un umor cosmic. Nu cred că are cineva habar despre cum va arăta adevărata apocalipsă, dar, în mod clar, apocalipsele second hand sunt de tot râsul-plânsul…
Iată ce scrie ÎPS Bartolomeu Anania, unul dintre cei mai simpatizați cărturari-teologi contemporani (într-o declarație de presă difuzată pe 16 martie 2009, în preajma Sărbătorii Paștelui): “De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, și nu anticipăm capătul drumului? Sfântul Evanghelist Matei ne istorisește că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: «Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî și a treia zi va învia». În final, Evanghelistul adaugă: «Și ei foarte s-au întristat» (Matei 17, 22-23). Se naște întrebarea: De ce oare s-au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle ușurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe”…
Desigur, dată te iei după jdemiile de pagini scrise deja cu privire la 2012 (la care se adaugă emisiuni semidocte a la Oreste & co) îți vine greu să te gândești la ceea ce va fi după. Iată ce mai spune același Bartolomeu Anania, Mitropolitul de Cluj: “a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop. De cele mai multe ori, între tine și țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire și cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului? Să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.”

Iar după ce amintește despre binecunoscuta afirmație făcută de Iisus cu privire la falșii profeți și la nenumăratele “profeții” contemporane nouă cărturarul mai precizează: “De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică și spaimă. Așa se anunță și vremurile apocaliptice. Eu nu știu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naște, dar știu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufletești, fără vina fraților de a-și fi vândut fratele, așa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif. Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea. Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conștiința că tot începutul are un sfârșit, și că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou și pământul cel Nou; și, în final, Noul Ierusalim.”
…Purtăm în noi întreaga cuprindere ce ne cuprinde, aș putea spune parafrazându-l pe Constantin Noica. Iată de ce, atunci când uităm profunda unitate a întregii Creații, ajungem în situații critice sau doar hilare în care unii dintre semenii noștri își permit să se joace de-a apocalipsa.
A devenit o constantă în antropologia religiei observația că omul care depășește pe verticala spiritului gradul natural de înțelegere și de comuniune cu Creația se manifestă prin (su)râs. Înțeleptul surâde atunci când privește dinspre nonliniar spre liniar, dinspre zenit spre marca poștală, dinspre limita luminoasă spre limitele uzuale ale acestei lumi.
Dumnezeu a făcut lumea în șapte hohote de râs – spune o legendă îndepărtată. Cu alte cuvinte suntem, fiecare, măcar prin constituție, fărâme din marele râs cosmic. Habar n-am cum va fi adevărata apocalipsă, dar mă întreb, măcar în relație cu apocalipsele second-hand, nu se va manifesta cumva precum un imens, un cosmic hohot de râs?…

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”). Din 2007 este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istoria religiilor în învățământul preuniversitar. A ținut cursuri și seminarii de introducere în istoria și antropologia religiilor la Universitatea București și la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-șef al revistei Adevărul literar și artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea “În căutarea duminicii. Sacru și profan în epoca foiletonistică” (Editura Paralela 45, 2008).