Aromânii balcanici și bandele grecești

La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat pentru a-și folosi limba proprie în școli și biserici, fiind sprijiniți de statul român.Această posibilitate a determinat nemulțumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni. Bande de greci, sprijinite financiar mai ales de preoții eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârșite în așezările cu populație majoritar aromânească. Reacția Executivului de la București față de masacrele bandelor grecești a stârnit iritarea omologilor eleni, conflictul diplomatic devenind de neevitat.
Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între ministerele de Externe ale României și Înaltei Porți. Într-un asemenea context, ministrul român de Externe, generalul I. Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoane influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski și Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) și Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.
Generalul Alexandru Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei (decembrie 1903) un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox. În același timp, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie (24 aprilie 1904), solicitând, printre altele, înființarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoți de a ține slujba religioasă în limba română și de a avea un delegat pe lângă Patriarhie. Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor (4 mai 1904), ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audiență la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanțele aromânilor. Inițiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Alexandru Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, așa cum aveau și celelalte naționalități nemusulmane. În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (22 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepția celei de a avea un conducător religios propriu: “Majestatea Sa Imperială Sultanul, care, însuflețit de sentimentele Sale de înaltă dreptate și de părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile și bunăvoința Sa tuturor supușilor Săi credincioși, fără deosebire de neam și de religie. Luând în considerare cererile depuse acum în urmă la picioarele tronului imperial de către supușii Săi valahi, a binevoit să poruncească în privința lor ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca ceilalți supuși nemusulmani, comunitățile lor să desemneze muhtari, potrivit reglementărilor în vigoare; ca, așa cum se face pentru celelalte comunități, să fie admiși și membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile administrative și să fie acordate facilități de către autoritățile imperiale profesorilor numiți de către zisele comunități pentru inspectarea școlilor lor și pentru îndeplinirea formalităților prevăzute de legile imperiului în vederea deschiderii de noi așezăminte școlare”.

CATALIN PETRUȚ FUDULU (n. 15.09.1973). Doctor in istorie al Universitatii din Bucuresti (2006). A colaborat sau colaborează la revistele Angvustia, Acta Moldaviae Meridionalis, Document, Magazin Istoric, Historia (redactor în perioada 2002-2004), Dosarele Historia (redactor-șef în perioada 2002-2004), Dosarele Istoriei, Monumentul, Sangidava si Valahica, Ziarul de Duminica, însumând peste 250 de articole, publicate în periodice și volume colective, si peste 20 de comunicari la sesiuni de comunicari stiintifice.