AVANPREMIERA/ Ardoare

Arcadio Carnabuci, un cultivator de masline italian care se simte insingurat, sadeste câteva seminte ale iubirii, fara sa-si inchipuie nici o clipa ce haos vor declansa fructele magiei lui. Fernanda Ponderosa, femeia voluptuoasa din visurile sale scapa neatinsa de vraja, in schimb Jezabel, o catâroaica vrednica, intre doua vârste, se indragosteste de el din vârfurile urechilor pâna la copite si descopera ca steaua ei se incruciseaza cu multe alte stele, peste regiunea supusa ardorii magice a cultivatorului de masline. Dintr-odata, macelarul Primo Castorini si brutarul Luigi Bordino cocheteaza cu ideea crimei pasionale, doctorul Amilcare Croce si asistenta Concetta Crocetta se dedau la nebunii impreuna, iar nou-nascutul familiei Fondi se transforma in inger. Pe când satenii penduleaza intre iubire si razboi, câteva fenomene iesite din comun vin sa atâte atmosfera si asa febrila, facând ca marile pasiuni sa se consume la temperaturi ce depasesc arsita verii meridionale. “Ardoare” este un basm pentru oameni mari, de o imaginatie debordanta, care celebreaza peisajele mirifice ale Italiei si excentricitatile italienilor, intr-o naratiune plina de rasuciri din condei, umor si delicii inedite. Lily Prior este autoarea unor romane de succes, traduse in peste 30 de limbi: “La Cucina: A Novel of Rapture” (2000); “Nectar: A Novel of Temptation” (2001); “Ardour: A Novel of Enchantment” (“Ardoare: Un roman despre cum poti fi vrajit”, 2004) si “Cabaret: A Roman Riddle” (“Cabaret: Un roman ghicitoare”, 2005, publicat si in limba româna la Editura LEDA). Mare admiratoare a gastronomiei si culturii italiene, Prior a calatorit mult in Italia, mai ales in Sicilia. Responsabil pentru toata aceasta incurcatura era nimeni altul decât Arcadio Carnabuci al nostru, cultivatorul de maslini. Dezamagit de refuzul ferm primit din partea oricarei femei din regiune pe care incercase vreodata s-o abordeze, extenuat de singuratatea care-l debilita, el ajunsese la disperare. Exact in acest moment al existentei sale, auzise o bataie in usa si se simtise de-a dreptul sedus de limbajul catifelat al unui vânzator ambulant. Câteva clipe mai târziu, cumparase deja, cu mare cheltuiala, o mâna de seminte despre care tiganul ii garanta ca aveau sa-i aduca dragostea. Plin de bucurie, vânzatorul pusese banii in buzunar si plecase in graba, nu care cumva sa apuce cultivatorul de maslini sa se razgândeasca. Dar nu trebuia sa-si faca griji. Arcadio Carnabuci era incântat de achizitie si abia astepta sa i se schimbe viata. Nimeni n-ar fi ghicit vreodata ce avea sa urmeze, dar voi insemna totul cu sinceritate in aceste pagini, pentru ca eu insami am fost profund implicata in tot ce s-a intâmplat. Raspunzând, asadar, impulsului irezistibil al naturii, Arcadio Carnabuci planta semintele dragostei sale la inceputul primaverii, când zilele scurte ale lui februarie cel trecator se grabeau spre martie si când pamântul incepea deja sa prinda viata. Ceata se agata inca de lizierele de pe dealuri ca tot atâtea valuri de matase, iar pe câmpuri se intrezareau siluete marunte, incotosmanate bine, ca sa poata infrunta frigul, semanând recolta viitoare prin locurile unde zapada se topise. Arcadio Carnabuci isi petrecea orele de lucru cocotat pe o scara, curatând maslinii pe care familia sa ii avea in grija de o mie de ani. Dar mintea lui nu statea la maslini. Nicidecum. Ii statea la dragoste. In aerul taios, incetosat de rasuflarea lui, se simtea tensiunea, ferma ca ramurile fragede care ii plesneau sub cutit. Peste noapte, migdalii fusesera coplesiti de flori. Ca sa nu se lase mai prejos, ciresii le urmasera exemplul; la fel facusera si curmalii japonezi, si castanii, si rodiii. Lujerii lipiciosi de pe crengile salciilor dadusera mâtisori cârliontati, iar pajistile se acoperisera cu o explozie de flori de primavara: crinii-de-câmp, narcisele pitice, clopoteii, brândusele si irisii formau un covor de o multitudine ametitoare de culori. Asparagusul salbatic si ierburile dulce-mirositoare umpleau aerul proaspat, renascut, iar pe culmile muntilor inflorea rododendronul. Arcadio Carnabuci simtea energia pamântului prin talpile groase ale ghetelor. Toata acea efervescenta isi facea loc la suprafata si-i urca in picioare, facându-l sa danseze impotriva propriei vointe. – Uite, dansez! striga el, fara sa se adreseze cuiva in mod deosebit, dar cu atât mai uimit, cu cât el nu facuse niciodata in viata lui nici macar un pas de dans. Izbucni in râs: Dansez! Si chiar dansa. Mai usor la inceput, dar, pe masura ce capata incredere, se lasa purtat de ritmul dansului. Bratele i se alaturara si ele; picioarele, de obicei grele ca de plumb, erau acum usoare ca fulgul. Topaia pe pamântul batatorit si se avânta in aer. Cobora si se inalta ca o rândunica. Isi unduia soldurile. Isi dadea cu putere capul pe spate. Cine il vedea isi ridica gulerul hainei si-si cobora privirile spre degetele inmanusate, cautând sa-si ascunda stânjeneala. Arcadio Carnabuci, un om dintotdeauna ciudat, devenise si mai ciudat. In ziua aceea, colega mea si asistenta medicala districtuala, Concetta Crocetta, primi sapte sesizari separate, care cereau internarea lui Arcadio Carnabuci in manicomio- in balamucul de la Cascia, pentru binele intregii regiuni. Si totusi, când am strabatut in trap marunt livada de maslini a lui Arcadio Carnabuci, ca sa fim martore la ciudateniile sale, am constatat ca omul nu suferea de nimic altceva decât de o buna-dispozitie pricinuita de sosirea primaverii. Zâmbind cu indulgenta, Concetta m-a indemnat la drum, atingându-ma usurel cu calcâiele ei mici. Pe vremea aceea, nu era niciodata dura cu coastele mele fragile, asa c-am pornit-o inapoi spre casa. Dar impulsul care-l cuprinsese pe Arcadio Carnabuci nu se limita numai la persoana lui si la plante. Nici vorba. Il simteau si animalele. Paienjenii, cu pânzele lor scânteietoare, tânjeau dupa dragoste si torceau sonete de o frumusete delicata, greu de suportat, poleite cu lacrimi de roua. Scorpionii isi loveau castanietele prin colturile lor intunecate, ca intr-o serenada, apoi se adunau doi câte doi si se ascundeau, precum gânganiile, prin pantofi desperecheati. Soarecii de pe grinzi alergau de colo-colo, adunând manunchiuri de bumbac furat, fâsii de hârtie si scame si construind cu ele cuiburi confortabile, din care ieseau mai târziu la lumina pui de marimea boabelor de mazare. Salamandrele de prin burlanele de scurgere cântau cu voci groase. Lor li se alaturara broastele, chiar si cele râioase, asa ca in curând aerul vibra de oracaielile unui cor magic. Muzica pe care o produceau era atât de frumoasa, incât cei care o auzeau lacrimau si tânjeau dupa o viata de amfibieni, doar-doar astfel reuseau sa dezlege misterul cântecului. Pasarele cu ochii ca margelele se pusesera deja pe robotit si-si construiau noile cuiburi, sub privirile viclene ale cucilor, care imprastiau vestea pentru cei care n-o aflasera deja: venise primavara. In inima padurii de stejar, mistretul isi grohaia serenada, in timp ce verii lui domesticiti se giugiuleau prin cocini. Caprioarele se zbenguiau, iepurii de câmp se fugareau. In vârful muntelui, lupul isi chema jumatatea urlând, iar sfiosii ursi bruni se imbratisau in pesterile lor. Arcadio Carnabuci nu putea decât sa cedeze in fata stralucirii trandafirii care invaluia imprejurimile, iar vintrele lui palpitau de o dorinta chinuitoare, pe care, singur cum era, nu avea sanse prea mari sa si-o stinga. Dar avea incredere in semintele dragostei si in faptul ca, in acest climat fertil, promisiunea din ele avea sa dea cu siguranta rod. Atunci le-a semanat, nu altcândva. Si-a ales momentul cu mare grija. In lumina slaba a soarelui firav, dar plin de dorinta. Sub sticla. Sa le tina de cald. Erau niste boabe alungite, mai degraba decât seminte. Erau placut-rotunjoare la pipait si de o nuanta de roz pal. Ca niste luni mici, in ultimul patrar. Simtea un fior in boabele acelea; ca o fasole saltareata, pulsau de aceeasi energie ca tot ce-l inconjura. Le tinu o vreme in podul palmei, familiarizându-se cu ele, cercetându-le prin ochelarii lui in forma de semiluna, in spatele carora ochii pareau enormi si prin care orice por si orice fir de par ii erau marite de o mie de ori. Pâna si boabele simteau forta sperantei sale, asa incât micile creaturi curajoase erau hotarâte sa nu-l dezamageasca. Le aseza cu grija sub pamânt, cum si-ar fi culcat iubita pe pat. Isi punea in ele o cantitate asa de mare de sperante si vise, dragele de ele, bucle de frumusete si dor, fiori pulsând de emotie! Miscarile-i lente erau ca o simfonie. In mâinile lui, ca niste lopeti carnoase, de fermier, semintele se stiau in siguranta. Buricele degetelor lui, late, dar blânde, se apasara peste ele si, in acel intuneric in care ajunsesera brusc, in caldura cu iz de turba, adormira cu toatele. Pe urma, asemenea mierlelor din gardul viu sau soarecilor de sub iederi, Arcadio Carnabuci incepu sa-si pregateasca si el cuibul. Casa lui de holtei adapostea putine lucruri confortabile. Petele de pe pereti strigau spre el. Perdelele decolorate de soare il stânjeneau. Incepu sa deretice. Scutura straturile succesive de praf cu o perie, desi peria se acoperise si ea de praf. Alunga soarecii, cotrobaind prin colturi demult uitate, care incetasera sa-i mai apartina. Dupa multi ani, in sfârsit, se indupleca s-o lase pe Fedra Brini sa intre in casa si sa adune pânzele de paianjen de care avea nevoie ca sa-si impleteasca pânzele. Era singura care tesea pânze de acest fel in acea zona rupta de lume, iar tesaturile ei ajungeau pe tarmurile Adriaticii, unde erau foarte apreciate de pescari pentru finetea si trainicia lor. Curata in mod regulat celelalte case din tot districtul, dar pânzele de paianjen din casa lui Arcadio Carnabuci, neculese de atâta vreme, erau magnifice, ca de poveste. Fedra Brini era extaziata; nu insa si paianjenii. Mostenirea transmisa din generatie in generatie se pierdea acum, sub câteva unduiri indemânatice ale cosorului ei. Folclor, legenda, arbore genealogic inscris intr-o caligrafie rasucita, importante opere literare, povesti de dragoste, poezii, mistere, romane politiste, pâna si retete sau cuvinte incrucisate, toate se duceau; si, ca sa se adauge inca o durere la insulta, unul dintre paianjenii cei tineri isi pierdu piciorul in urma atacului Fedrei, lucru pentru care Arcadio Carnabuci nu avea sa fie niciodata iertat. Totul a fost indepartat si dus afara intr-un sac mic de pânza, pe care distrugatoarea il purta pe spinare. Ce zi cumplita! Fedra Brini, bucuroasa ca o ulcica plina-ochi, abia se mai putea abtine. Ce pânze somptuoase, incepu ea sa le povesteasca tuturor. Nu se mai atinsese nimeni de ele de la moartea Priscillei Carnabuci, mama lui Arcadio, cu douazeci si doi de ani in urma. Oare de ce Arcadio Carnabuci raspunsese, in fine, rugamintilor ei, dupa ce le rezistase atâta amar de vreme? Nimeni nu putea spune cu certitudine. Dar era limpede pentru toti ca bunul crescator de maslini punea la cale ceva, iar Fedra, care se desfata in razele fierbinti ale atentiei vecinilor ei, facu tot ce-i statea in putinta ca sa le atâte focul curiozitatii. Ca sa intarâte flacarile cu pricina si mai mult, acelasi cultivator de maslini isi facu aparitia, intr-o dimineata, la vânzatorul de pânzeturi de pe Via Colombo si ceru asternuturi de pat. De ce sa fi dorit Arcadio Carnabuci un set nou de lenjerie de pat? Sprâncenele Amelbergai Fidotti, ajutoarea cu chip inacrit a negustorului, se ridicara indata ca niste semne de intrebare. Curând, vestea ajunse pe fiecare pereche de buze din oras. Nu parea sa fie ceva cu putinta. Nici macar decent. In fond, Arcadio era burlac si inca unul cu experienta indelungata in burlacie. Când ajunse acasa, incerca sa intinda cearsafurile pe pat. Numai ca sa vada ce efect aveau. Nu ca sa le foloseasca, desigur. Aproape ca erau prea minunate. Socant de magnifice. Netede si proaspete, ca un strat de zapada abia depusa. Arcadio, insa, era tulburat. Nu voia sa para ca se straduise prea tare. De fapt, voia sa para ca nu se straduise deloc. Daca se zicea ca premeditase totul? Ca prea era sigur de sine? Ca parc-ar fi planuit momentul, in loc sa lase lucrurile sa se intâmple in felul lor imprevizibil? Si totusi, cearsafurile lui uzate, cenusii, erau dezgustatoare. Cu durere in suflet, le impaturi la loc pe cele noi, potrivindu-le dungile initiale, ca si cum ar fi impachetat o harta, si le strecura inapoi in plicurile de celofan fosnitor, ele insele minunate. Le inchise intr-un sertar. Data viitoare când le-ar fi scos de acolo, avea sa fie pentru ea. Si se imbujora in obrajii pe care-i avea deja infierbântati, ca un adolescent mai copt. Arcadio Carnabuci nu se indoia nici o clipa ca adevarata sa dragoste avea sa vina. Pentru el, asta era o certitudine. Era la fel de sigur ca de maslinele care-i cresteau in copaci. Putea sa sape in jurul radacinilor, ca sa le dea aer, sa le fertilizeze cu balegar, sa le curete de uscaturi in zilele stabilite de stramosii sai in marele Almanah Carnabuci; insa era sigur ca, indiferent ce le facea el, maslinele tot ar fi crescut si ca aveau sa mai creasca masline pe crengi inca multa vreme dupa ce el insusi le-ar fi devenit ingrasamânt. La fel de sigur era ca ea avea sa vina. Arcadio Carnabuci verifica evolutia semintelor sale dragi de o suta de ori pe zi. Aproape ca le strica solul din tava, tot uitându-se mereu la el. Cât de mult isi dorea ca macar cea mai fina urma de verde sa iasa la suprafata! Diminetile, inainte chiar sa-si deserte basica, se grabea spre pervazul ferestrei, potrivindu-si din mers bratele de sârma ale ochelarilor pe dupa urechi, si cerceta solul ca si cum s-ar fi asteptat sa rodeasca aur. In sfârsit, in glorioasa zi de Florii, o zi care avea sa fie pentru totdeauna gravata in amintirea lui, trei protuberante mici, dar demne, il asteptau la fel de satisfacute de sine ca niste scolari care ar fi raspuns corect la toate intrebarile de la concursul de ortografie. Cât de brusc si de sus ii salta inima, când dadu cu ochii de ele! Atât de amanuntit le examina, incât in curând stia cele mai mici trasaturi ale fiecarui specimen in parte. Rugile lui fusesera ascultate. Era un semn, cum altfel, faptul ca tocmai in aceasta zi, dintre toate, Domnul era cu el. Mai târziu in aceeasi zi, când isi ocupa locul obisnuit in strana bisericii decorate cu frunze de palmier, nu mai conteni cu multumirile pentru acel marunt miracol. Eu eram pe atunci, ca si acum, o agnostica desavârsita, asa ca nu mergeam niciodata la biserica, de buna seama, dar tin minte perfect c-am trecut pe-acolo in dimineata aceea si am auzit totul. Da, vocea lui sonora si baritonala rasuna cu toata forta pasiunii stârnite in el, revarsându-se intr-o bula imensa in naos, aproape ridicând acoperisul in sus. Acoperea orga si, oricât de tare s-ar fi straduit prim-organista Speranza Patti sa-l acopere, cântând ea insasi din ce in ce mai tare, Arcadio nu se lasa redus la tacere. Luând exemplul Speranzei Patti, membrii corului isi umflara plamânii si se pusera pe racnit din toti bojocii, cautând spre heruvimii pofticiosi care impodobeau frescele de deasupra capetelor lor. Cântau din toate puterile, iar vocile li se amestecau intr-o mare supa evanghelica. Teresa Marta, tesatoarea de covoare cea oarba, cânta cu atâta fervoare incât, dac-ar fi fost cu adevarat un Dumnezeu sus in Ceruri, ar fi trebuit, pe buna dreptate, sa-si primeasca de indata vederea inapoi. Fedra Brini isi dadu si ea intreaga masura, astfel incât ajunse la hiperventilatie si ceilalti se vazura nevoiti s-o scoata afara, ca s-o puna sa respire intr-o punga de hârtie; in fond, pentru ea fusese o saptamâna plina de emotii. Malco Beato mitralia raspunsurile cântarii ca si cum viata lui ar fi depins de asta, ceea ce, intr-o oarecare masura, era adevarat. Multi considerara un asemenea efort iesit din comun raspunzator de embolia care-l izbi mai târziu, spre sfârsitul acelei zile, si in urma careia salonul familiei Beato arata ca o zona de razboi. Toti membrii corului ajunsera la marele final epuizati, ametiti, cu fetele inrosite si respiratia taiata, facând sa se clatine mica biserica; ba chiar, poate ca nu le-ar fi fost greu sa provoace un cutremur; si totusi, pe Arcadio Carnabuci nu-l trecuse nici macar o picatura de sudoare, iar vocea lui continua sa se inalte deasupra celor a cincizeci de coristi bine antrenati. Parintele Arcangelo era incântat de forta si de zelul lui Arcadio Carnabuci in fata misterelor sacre, dar ceilalti credinciosi schimbau priviri in care se ghicea suspiciunea ca iar punea ceva la cale cultivatorul de maslini. Nefericitii care imparteau aceeasi strana cu el se trasesera intr-o parte, de teama efectului vocii sale asupra timpanelor lor si adevarul este ca, imediat dupa aceea, Concetta Crocetta inregistra un numar record de cazuri de tiuit in urechi, de toate fiind acuzat insusi Arcadio Carnabuci.

Fragment din romanul “Ardoare”, de Lily Prior, in pregatire la Editura Leda. Traducere de Liviana Tane.