AVANPREMIERA / Cartea cu pești a lui Gould

Richard Flanagan (n. 1961, Australia) este unul dintre noii romancieri de notorietate internațională, istoric și regizor de film, nominalizat sau câștigător deja al câtorva importante premii precum Commonwealth Writers Prize. Cărți de Richard Flanagan traduse în limba română: “Teroristul necunoscut”, Editura Paralela 45, 2006.
Câștigător în 2002 al prestigiosului Commonwealth Writers Prize pentru romanul “Cartea cu pești a lui Gould” în pregătire acum la Editura Paralela 45, în traducerea lui Constantin Husti-Răduleț, Richard Flanagan atinge una dintre culmile scrisului său în alcătuirea unei foarte subtile și halucinante parabole a lumii civilizate, atât de vulnerabilă în fața pericolului propriilor invenții. Ne aflăm în secolul al XIX-lea, pe o insulă de lângă țărmul Tasmaniei. Nu e un loc oarecare, ci un spațiu al izolării forțate, o insulă a condamnaților în care se impun alte reguli și autorități. Gould, un deținut privilegiat datorită talentului său de a picta, spune povestea acestei societăți miniaturale, dar cu un ritm de viață coșmaresc. Tot ce într-o comunitate normală e considerat beneficiu al științei și se folosește în favoarea locuitorilor ei, pe insula lui Flanagan devine instrument de control diabolic. “Cartea cu pești a lui Gould” e o lecție despre cât de nocive se pot dovedi cele mai bune intenții ale umanității dacă ajung să fie deturnate de personaje malefice.

I

Încă mai simt minunata mirare ce m-a cuprins în dimineața aceea stranie când am descoperit Cartea cu pești, amintirea ei iradiind fosforescent precum imitația de marmură a copertei. Fusesem prins sub vraja pulberii vrăjite – jerbele ei de scântei colorate îmi robiseră mintea și sufletul, ba și mai rău încă, începuseră deja, chiar din momentul acela, să îmi destrame urzeala inimii și a vieții pentru a lăsa în urmă ce? – doar niște jurubițe ogârjite, povestea ce-o aveți sub ochi.
Ce oare, din licărirea aceea blândă, mi-o fi strecurat în minte credința că de fapt trăiam din nou una și aceeași viață, asemenea unui mistic indian prins pentru vecie în Marea Roată a ființării? că lumina ei îmi hărăzea mie soarta? Și cum a reușit oare să mă smintească și să-mi fure însăși firea? să îmi topească laolaltă viitorul și trecutul, făcându-le totuna?
Să fi fost consistența ei magică, vălătucii hipnotici ce se ridicau de pe rândurile dezlânate ale manuscrisului și în ale căror sclipiri începusem deja să deslușesc căluți și dragoni de mare și pești uranoscopi, sau strălucirea impetuoasă cu care lumina aceasta se revărsa asupra mohorâtei dimineți? Să fi fost oare semeția jalnicului gând că totul și toate existau în mine – și oameni, și pești, și lumea întreagă? Sau poate că ananghia la care am ajuns se datorează unor cauze mult mai prozaice – tovărășia unor comeseni nevrednici în jurul unor licori mai rele decât însăși compania acestor nefericiți?
Caracterul și soarta, zice William Buelow Gould în cartea sa, sunt două cuvinte pentru unul și același lucru – încă o chestiune în care se înșela amarnic, bietul, și cu convingere.
Scumpul și sărmanul, blegul de Billy Gould, cu poveștile sale naive de dragoste, atât de multă dragoste încât s-a împotmolit în ea, pierzându-și suflul, atunci ca și acum. Însă n-aș vrea să mă abat deja de la povestea noastră.
Noi toți – poveștile noastre, sufletele noastre – ne aflăm într-un proces neîntrerupt de descompunere și în același timp de autoînnoire, așa am ajuns să cred de când cu peștii lui împuțiți și tot asta urma să descopăr și mai târziu cu cartea aceasta, anume că ea este de fapt povestea inimii mele latrină.
Însă, oricât de avântată mi-ar fi pana, tot nu poate descrie extazul ce m-a cuprins când am deschis pentru întâia oară Cartea cu pești, o uimire atât de intensă de parcă în momentul când am ridicat coperta, toată viața mea, toată lumea!, ar fi pălit și s-ar fi întunecat, făcând ca în întregul univers să nu mai rămână decât o singură lumină – cea care izvora din paginile îngălbenite ale cărții pentru a-mi hrăni mie ochii uimiți.
Eram șomer, lipsa slujbelor fiind, atunci ca și acum, parte din banalul cotidian în Tasmania. Se prea poate ca, în mintea mea, împrejurarea aceasta să fi insinuat o disponibilitate mai neobișnuită către minuni. Poate că eu însumi doream să fiu orb față de propria-mi lume, tot așa precum o biată țărăncuță portugheză ajunge să o vadă pe Madona tocmai pentru că nu își dorește să vadă pe nimeni altcineva. Poate că într-o țară normală, în care toată lumea are un loc de muncă normal, pentru care oamenii stau cuminți în trafic ore în șir numai ca să aibă unde se foi cuprinși de nerăbdare, odată ajunși, așteptând reîntoarcerea acasă, o lume în care nimănuia nu i-ar trece vreodată prin cap să își închipuie cum ar fi să trăiești viața unui căluț de mare, lucrurile astea nici nu s-ar fi putut întâmpla și nimeni n-ar fi devenit pește.
Așa zic eu: poate, dar n-aș băga mâna-n foc.
Cine știe dacă ciudățenii dintr-astea nu se întâmplă mereu și la Berlin și în Buenos Aires, iar oamenilor le este pur și simplu prea jenă s-o recunoască. Poate că Fecioara trece tot timpul prin cvartalele New Yorkului și vizitează la fel de des și oribilii zgârie-nori ai Berlinului sau suburbiile din vestul Sydneyului, iar oamenii se fac că plouă: tac și speră să plece cât mai curând pentru ca prezența ei să nu-i mai facă să se simtă prost. Nu-i exclus ca noua Fatima să se fi pogorât undeva în pustietățile de lângă clubul muncitoresc Revesby, sub forma unui duh strălucitor ce adastă deasupra pokerului electric și clipește odată cu el: “Blackjack fever”.
Să fie așa de greu de crezut că, atunci când toți și-au întors spatele și toate fețele caută către monitoarele automatelor, nu mai rămâne nimeni care să ia seama cum bătrânica ce-și completează liniștită biletul de Keno s-a desprins cu totul de pământ? Căci nu-i deloc exclus ca noi să ne fi pierdut flerul, acel al șaselea simț care ne îngăduie să fim martorii miracolelor și să avem vedenii și să pricepem că suntem totuși ceva mai mult decât ceea ce ni s-a spus că suntem. Poate că evoluția merge de-a-ndoaselea de ceva mai multă vreme decât bănuiam eu și că suntem deja de mult întorși la starea de pești triști și proști. Dar, cum spuneam, n-aș băga mâna-n foc, iar puținii oameni în care am încredere, cum ar fi dl Hung și Conga, nu sunt nici ei siguri.
Și, ca să fiu sincer, care or fi lucrurile alea de care poți fi sigur în viață?! Nu prea sunt, asta-i concluzia la care am ajuns. Asta neînsemnând că nu prețuiesc adevărul, chiar dacă nu prea dau impresia. Atâta doar că întreb și eu, precum însuși William Buelow Gould nu contenea să își întrebe peștii, mult timp după ce aceștia cedaseră în fața zadarnicelor interogatorii, unde oare s-o fi găsind adevărul?
În ceea ce mă privește, iată-mă acum rămas și fără carte – mi-au luat-o, cartea și toate cele – dar la ce bun cărțile, de vreme ce și ele tot niște basme sunt?
A fost odată ca niciodată un om pe nume Sid Hammet care a descoperit într-o zi că nu era cine crezuse el că este. Și tot pe vremea aceea se întâmplau și alte minuni, așa că sus-numitului Hammet nu i-a fost greu să creadă că și el se alesese cu una. Până în ziua cu pricina, omul făcuse numai cum îl tăiase capul, ceea ce nu este decât un fel mai discret de a spune că viața lui fusese o neîntreruptă dezamăgire. Din acea zi însă, Sid Hammet avea să sufere neîndurătoarea boală a credinței.
A fost odată ca niciodată un om pe care îl chema Sid Hammet căruia i-a fost dat să vadă, în paginile strălucitoare ale unei neobișnuite cărți cu pești, oglindirea propriei sale vieți într-o poveste care începea ca un basm cu zâne și se termina ca o poezie de grădiniță, cu “hopa sus pe căluț/să vezi un’ te-am dus/hai la Bambury/să-i vezi doamnei ciucurii”.
Pe vremea aceea multe lucruri fioroase se întâmplau, însă asta era acum tare demult și într-un loc tare îndepărtat – nu aici, nici acum și nici nouă, de asta putem fi siguri.

II

Dar, până să vină vremea aceea, eu trăisem de pe urma vechiturilor: cumpăram piese de mobilier paradite pe care eu continuam răzbunarea timpului, bătucind cu ciocanul bietele bufeturi până când patina timpului și a uzurii se contopeau într-o nuanță artistică. Lucrarea n-ar fi putut fi completă fără înjurături, așa că îmi însoțeam munca cu cele mai pitorești sudalme scornite vreodată. Mai cu seamă pe piesele de metal îmi vărsam fierea, căci acolo ținta era să lățesc cocleala încuibată pe la colțuri. Cu toate astea, cel mai bine mă răcoream atunci când îmi imaginam că-n locul obiectelor stau înșiși mușterii – inevitabilii amatori de chilipiruri, turiști din ăia imposibili care-și imaginează că iac-așa din greșeală le-a căzut în labe te-miri-ce relicvă romantică a trecutului, idioți care refuzau să vadă ce cumpărau de fapt: dovezile indubitabile ale unui prezent mizerabil. (…)
Dar, ca să nu-mi uit vorba, afacerea cu mobilă era, așa cum spunea Rennie Conga – pe vremea aceea ofițerul meu de supraveghere pentru eliberări condiționate – “de perspectivă”, mai ales atunci când începeau să tragă în port vasele de croazieră pline ochi cu americani dolofani. Acum dați-mi voie să spun din capul locului că ăsta nu-i chiar numele ei adevărat – asta-i sună mai mult familiei, căci cine știe cine se nimerește să citească și să se simtă jignit; nimeni nu reușea să își amintească adevăratul nume, lung și italienesc, ceea ce într-un fel părea să se potrivească cu trupul ei șerpesc și cu hainele strâmte cu care găsea de cuviință să îmbrace formele alea unduioase. Americanii, în schimb, cu burțile lor boțite peste pantalonii scurți din care răsăreau niște picioare incredibil de subțiri și cu încă și mai incredibilii lor adidași albi care să pună punct siluetelor expandate, păreau nici mai mult nici mai puțin decât niște înduioșătoare semne de întrebare.
Când zic înduioșătoare, ce vreau să spun de fapt e că aveau bani.
Și că gusturile lor, indiferent cât de ciudate, nu mă deranjau deloc când venea vorba de negustoreală, ba dimpotrivă – eram omul lor. O vreme eu și Conga am dus-o chiar bine, puseserăm pe picioare o colecție din scaunele vechi pe care ea le cumpărase la licitație cu ocazia uneia din obișnuitele răzgândeli guvernamentale, când Tasmania hotărâse că alocase prea multe sedii agențiilor sale guvernamentale. Partea mea era să le smălțuiesc în culori țipătoare, să le rașchetez iar cu glaspapir și să le ciupesc ușor cu o răzătoare de legume, în fine să mă piș pe ele și să le vând semnelor de întrebare drept mobilier Shaker de secol XIX, adus de marinarii de pe balenierele nantuckeze care vânturau mările sudului în goana lor neîncetată după marele leviatan.
Povestea vindea marfa; era, de fapt, singurul soi de poveste pe care un american ar cumpăra-o – genul înălțător și cu final fericit Cum-i-am-găsit-în-viață-și-i-am-adus-pe-toți-acasă – și o vreme a ținut vrăjeala. Așa de bine a ținut încât am epuizat stocul și Conga s-a văzut nevoită să adauge și o linie de producție întreprinderii noastre, bătând palma cu o familie de vietnamezi proaspăt sosiți în țară, iar eu a trebuit să dau un nou ștaif poveștii, livrând marfa cu un mic text plus certificat de autenticitate emis de o organizație fantomă – Asociația anticarilor Van Diemonezi.
Povestea vietnamezilor (pe el îl chema Lai Phu Hung dar Conga, care credea foarte mult în ideea de respect, insista mereu să îi zicem domnul Hung) era interesantă ca toate poveștile pescărești: fuga din Vietnam plină de riscuri, traversarea oceanului de-a dreptul disperată, într-o joncă prăpădită și supraîncărcată, iar în ce privește munca, s-au dovedit mai meșteri la prelucrarea oaselor de balenă – o linie colaterală în care, aș adăuga eu, și noi făceam o treabă destul de bună. Pentru sculptura în os, dl Hung se folosea drept modele de reproducerile după xilogravuri ce ilustraseră pe vremuri o ediție populară a lui Moby Dick din seria Biblioteca Modernă.
Însă nici el și nici familia lui nu avuseseră nimic de-a face cu alde Melville, Ishmael sau Qgeequeg, n-aveau niciun Ahab cocoțat pe dunetă în neam sau mai știu eu ce alt trecut romantic; nu avuseseră decât necazuri și vise ca tot omul, prea omenești și prea de tot mizere ca să atragă în vreun fel atenția hulpavelor semne de întrebare. Pentru a fi totuși corect cu americanii, trebuie să spun că bieții de ei nu se pasionau decât după genul de lucruri care le promitea să îi țină cât mai departe de trecut și de oameni, în general, și că se fereau de tot ce-ar fi putut să-i lege de alții făcându-i astfel mai deschiși și deci mai vulnerabili în fața suferinței căci, nu-i așa, niciodată nu se știe.
Voiau povești în care, cum mi-am dat seama mai târziu, ei să fie gata întemnițați; nu povești în care ar fi trebuit să apară și ei odată cu povestitorul, complici la evadare. Voiau ca tu să spui: “Baleniere!”, ca ei să-ți poată răspunde “Moby Dick”, făcând apel la amintirea celor câteva imagini din mini-serialul cu același nume; după care dialogul ar fi putut avansa din partea mea cu “Antichități”, la care ei ar fi întrebat, în fine, “Cât face?”
Genul ăsta de povestiri îi interesa.
Genul cu bani.
Nu ca poveștile dlui Hung, pe-astea în veci nu le-ar fi ascultat niciun adevărat semn de întrebare. Căci pentru dl Hung adevărata religie era literatura, literalmente. Era adept Cao Dai, o sectă budistă care îl considera pe Victor Hugo drept zeu. Pe lângă venerarea operelor divine ale acestuia, dl Hung părea de asemenea familiarizat (și într-un anume fel chiar într-o relație intimă de comuniune spirituală) cu o serie de alte mari personalități ale literelor franceze de secol nouăsprezece despre care eu nu știam mai nimic, uneori nici măcar numele.
Ne găseam însă la Hobart, și nu la Hai Phòng, așa că turiștii nu dădeau doi bani pe cei de teapa dlui Hung, iar asta însemna că nici pe poveștile lui n-aveam să căpătăm nimic – povești despre macarale cu abur, sau despre tatăl său, care pescuia cu macaralele acelea, despre poezia sa sau despre rodul reflecțiilor sale cu privire la legăturile dintre Dumnezeu și literatura galică. Așa că dl Hung s-a pus pe treabă și a înjghebat un mic atelier la subsolul casei sale dărăpănate din Lutana, unde producea imitațiile de scaune de epocă și mai făcea și sculpturi în os de balenă pentru a face mai credibile infamele noastre minciuni.
Și, la urma urmelor, de ce ar fi trebuit să ne fie jenă, dlui Hung sau familiei sale, mie sau Congăi?
Turiștii aveau bani iar noi aveam nevoie de ei; tot ce ne cereau în schimb era să îi mințim frumos; un singur lucru voiau să audă de la noi, același și cel mai important, anume că erau în siguranță, că sentimentul lor de securitate – la nivel național, individual, spiritual – nu era doar o glumă proastă, opera unui destin plictisit și capricios. Tânjeau să le spui că între ce-a fost cândva și ce-i acum nu există nicio legătură, că nu-i deloc nevoie să ții doliu sau să te mustre conștiința pentru că tu ai de toate, putere și bogăție, iar alții – toți ceilalți – nu; în fine, că nu trebuia să te simți un gunoi pentru simplul fapt că n-ai fi putut explica faptul aparent curios că bunăstarea celor puțini părea legată de mizeria celor mulți și că la urma urmelor nici nu era treaba ta să dai explicații. Așa că ne prefăceam cu toții cu multă candoare că nu era vorba decât despre vândutul și cumpăratul scaunelor, ei puneau întrebări cu privire la preț și valoarea patrimonială, iar noi le răspundeam tot cam pe-acolo. (…)
S-ar zice că o afacere ca a noastră ar fi trebuit să prindă și mai departe; o antrepriză de răscumpărare a păcatelor merită să fie primită cu entuziasm și în alte părți, să evolueze și să se diversifice până ajunge să capete proporții globale și recunoaștere națională. Și poate chiar să câștige premii la export. Asta ni s-ar fi întâmplat, desigur, în orice oraș care își merită viclenia – în Sydney, de exemplu – unde frauda inspirată e răsplătită cu generozitate. Atâta doar că noi ne aflam în Hobart, și aici inspirația a rămas o chestiune strict personală.
Așa că după ce am primit mai multe scrisori din partea câtorva anticari locali, sau mai bine zis din partea avocaților lor, toate însoțite de amenințarea iminentă a măsurilor legale, nobila noastră inițiativă de a oferi consolare pensionarilor unui imperiu decrepit s-a cam coșcovit și ea. Conga s-a simțit obligată să-și continue parteneriatul cu șmenarul vietnamez, oferind de data aceasta consultanță în eco-turism, iar eu a trebuit să-mi caut de lucru în alte ramuri.

Din romanul lui Richard Flanagan – “Cartea cu pești a lui Gould”, în pregătire la Editura Paralela 45. Traducere de Constantin Husti-Răduleț.