AVANPREMIERA/ Viața mea cu Saddam Hussein

Lena Katarina Swanberg

O poveste uimitoare de viață relatată de Parisoula Lampsos, femeia care a fost timp de 30 de ani amanta lui Saddam Hussein. L-a întâlnit la un party la vârsta de 16 ani și, începând din acel moment până în ziua în care a fost nevoită să fugă din Irak pentru a-și salva viața, nu s-a putut elibera de sub influența lui. Saddam și-a exercitat deplina putere asupra vieții ei timp de 30 de ani, ba chiar și după ce el avea să moară.
Fiică unică a unei familii bogate din Grecia, Parisoula Lampsos s-a născut la Beirut și a trăit în Irak în perioada de dinaintea venirii la putere a lui Saddam, perioadă în care, grație petrolului, țara a cunoscut o creștere economică fantastică. Fiind o adolescentă frumoasă și spirituală, Pariosula era supranumită “Prințesa Bagdadului”. Destinul ei avea să rămână legat de cel al lui Saddam Hussein din seara în care s-au întâlnit pentru prima oară, la un party organizat de niște prieteni. Din acel moment, Saddam a considerat-o pe Parisoula proprietatea lui. Nu a mai lăsat-o niciodată în pace. Chiar și atunci când a fost căsătorită și a avut copii, el i-a distrus căsnicia, l-a trimis pe soțul ei în surghiun și i-a confiscat proprietatea.
Cunoscută în palatul lui Saddam Hussein ca Shakraa (“Blonda”), Parisoula Lampsos poseda o excelentă cunoaștere o câtorva limbi străine, fapt pentru care a lucrat mulți ani pentru federația femeilor din Irak. A fost de asemenea asistenta fiului cel mai în vârstă a lui Saddam, Uday, în timpul în care acesta a condus, în modul său brutal și capricios, Comitetul Olimpic.
Parisoula Lampsos a fugit din Irak în 2001. A fost o călătorie extrem de dramatică, a durat un an întreg și s-a încheiat în Thailanda unde a obținut protecție americană. Trăiește în Suedia din anul 2003.

Cuvântul înainte al autoarei

În toamna anului 2002, la un an după atacul terorist împotriva World Trade Center din New York și cu o jumătate de an înainte ca Statele Unite și aliații lor să invadeze Irakul, canalul de televiziune american ABC a difuzat un interviu senzațional cu Parisoula Lampsos, irakianca de origine greacă prezentată drept “amanta lui Saddam Hussein”.
Așa și era. Însă relația dintre sângerosul dictator irakian și Parisoula Lampsos era mai complicată și mai complexă decât o insinua cuvîntul “amantă”, folosit de mass-media pentru a ațâța curiozitatea publicului. Relația lor a durat mai bine de 30 de ani, chiar dacă au avut și perioade lungi de timp în care nu s-au văzut.
La un moment dat, când o intervievam pe Parisoula pentru această carte, am văzut reportajul ABC care se difuza în Beirut în timp ce Parisoula era încă pe fugă. M a cutremurat faptul că în acel interviu televizat, din care se tăiaseră multe secvențe, “amantei lui Saddam Hussein” părea că îi era ușor să vorbească despre viața sa în umbra dictatorului.
În ceea ce mă privește, eram adesea neliniștită cînd îi răscoleam trecutul dureros. Cu cât amintirile erau mai dureroase și cu cât suferea mai tare când i se deschideau rănile, cu atât Parisoulei îi era mai greu să stea liniștită. Dintr odată se apuca să spele vase. Să deschidă frigiderul și să caute ceva de mâncare, nu conta ce, chiar si castraveți murați. Să rupă o bucată de pâine, să fumeze mult prea multe țigări. Să plângă, să plângă, să plângă.
Câteodată sunam la editura Abbe Bonnier pentru că eram neliniștită. Nu sunt terapeut și aveam nevoie de ajutor. De mai multe ori am întrebat o pe Parisoula dacă își dorește cu adevărat cartea asta. Dacă simte că are curajul să povestească întâmplările într atât de detaliat și să își explice viața într atât de amănunțit încât eu să înțeleg, nu numai să aud ce mi spune. Și chiar dorea ca eu să îi schimb viața într o poveste?
Pentru că tocmai asta este ceea ce fac eu. Iau viețile adevărate ale unor oameni adevărați și le transform în povești. Aflu cât pot de mult din alte surse pentru a putea să pun întrebări relevante, dar cel mai adesea ascult la nesfârșit persoana respectivă, dându mi propria i variantă despre propria i viață. Credința mea este că mai târziu, când mă pun pe scris, povestea trebuie să fie adevărată. Să se simtă adevărată pentru persoana care mi a povestit o, să pară adevărată pentru cei care îi sunt apropiați persoanei respective, să fie adevărată în întregimea sa. Din acest motiv nu mi fac iluzii că adevărul despre o viață este univoc. Știu prea bine că este foarte greu de cuprins. Creierul elimină și selectează. Mintea nu reușește să păstreze, să interpreteze și nici măcar să formuleze totul, cu atât mai puțin detaliile dureroase. Cât de mult aș povesti într o carte tot nu voi reuși să spun totul – nici despre ce s a întamplat, nici despre ce am aflat eu că s a întâmplat.
Reveneam cu această întrebare pentru Parisoula:
– De ce? De ce ai făcut așa ceva?
Și ea îmi răspundea mereu cu o privire întunecată, atât resemnată, cât și încăpățânată:
– Voiam să trăiesc.
Parisoula Lampsos a așteptat multă vreme până când viața i a devenit o carte. Consideră că denumirea de “amanta lui Saddam” este degradantă și umilitoare, astfel încât a ales să explice care a fost situația adevărată. Am stat la masa ei din bucătărie și am povestit în engleză, deși limbile cu care a crescut Parisoula sunt greaca și araba, iar limba mea maternă este suedeza. Uneori Parisoula îmi înțelegea greșit întrebările, iar alteori îi înțelegeam eu greșit răspunsurile, dar nu ne dădeam bătute până nu ieșeam la liman. Rezistam. Nu conta cât de mult timp ne lua. Când chiar ajungeam în impas, Parisoula își suna rudele și prietenii din diferite colțuri ale lumii și vorbeam cu ei.
Despre anumite lucruri îi era aproape imposibil să povestească, așa că am decis din timp să alternăm lucrurile ușoare cu cele dificile în conversațiile noastre, mai degrabă decât să încercăm să păstrăm firul cronologic. Cu cît o ascultam mai mult pe Parisoula, cu atât pricepeam că miracolul în povestea ei era însuși faptul că ea și cei trei copii ai săi, acum adulți, sunt în viață.
Și încă ceva: în text sunt inserate anumite porțiuni scrise cu litere cursive. Prin asta am urmărit două lucruri: pe de o parte, să facilitez înțelegerea anumitor elemente pentru cei care nu sunt familiarizați cu Irakul și Orientul Mijlociu, iar pe de altă parte să prezint soarta Parisoulei în contextul istoric și politic adecvat.
De altminteri, eu o cunosc pe Parisoula drept Maria. Americanii i au dat numele acesta pe care ea l a păstrat apoi în Suedia, de a lungul anilor când a avut identitatea protejată. Chiar și în această carte Parisoula aparține trecutului. Maria Lampsos este cetățean suedez și locuiește în Suedia. Există.

Stockholm, martie 2010
Lena Katarina Swanberg

Când l am întâlnit prima oară pe Saddam Hussein de abia împlinisem 16 ani. Nimic din ceea ce deprinsesem până atunci nu mă pregătise pentru întâlnirea cu Saddam și nimeni nu putea să bănuiască felul în care avea să mi se schimbe viața dupa acea seară. Până în vara lui 1968 tot ceea se se întâmplase în viața mea fusese planificat de dinainte și singura mea teamă fusese să nu i supăr pe părinți și pe cei șapte frați ai mei, toți băieți. Mă temusem ca nu cumva, în calitate de fiică și soră unică, să nu mă port în vreun fel care să îmi facă familia de rușine.
Ce vremuri fericite erau pe atunci. Totul era atât de simplu.
Nu eram frumoasă, niciodată n am fost. Dar eram foarte drăguță. Aveam ochi mari, căprui, și eram rotunjoară, moale și pufoasă, aidoma unei gogoși proaspăt coapte. Aveam părul blond-închis; îmi cădea lung pe spate. Dar altceva era remarcabil la mine, ceva mai greu de definit. O rudă a încercat odată să le explice copiilor mei:
– Când mama voastră se plimba pe stradă în Bagdad ieșea toată lumea din magazine și se uita după ea!
E adevărat. Chiar așa era. Părea că sunt luminată. Și nu umblam ca alte fete. Picioarele mi dansau. Pofta de viață mișca aerul în jurul meu. Șoldurile mi se legănau fără ca eu să mi dau seama cum se întâmpla așa ceva. Mama mă certa:
– Nu mai umbla așa Pari, termină! Și când stai jos ține ți spatele drept, picioarele apropiate și mâinile pe genunchi!
Apoi izbucnea în râs, pentru că deși încercam s o ascult, picioarele mele dansau mai departe. N am înțeles niciun moment ce simțeau cei care se uitau după mine cu ochi lacomi. Aveam o viață de prințesă, păzită în casa frumoasă a tatălui meu și în grădina minunată din cartierul exclusivist al Bagdadului. Grădinarul nostru potrivea culorile copacilor din grădină cu paleta de culori a fiecărui anotimp. Mama avea un bucătar și mulți servitori pe lângă casă. Aveam un șofer care ne purta pretutindeni, chiar și la școală și la clubul exclusivist Alwyia, unde familia mea era membră. La început am avut mașini marca Soto, apoi întotdeauna Mercedes. Numele tatălui meu era respectat în cele mai înalte cercuri. În jurul nostru locuiau familii irakiene stimate, majoritatea creștine ca și noi. Crucea Roșie și multe ambasade își aveau sediile în cartierul nostru.
Viața de zi cu zi a familiei curgea între granițe bine delimitate, unde fiecare își avea rolul stabilit. Tata era adesea plecat în călătorii de afaceri, iar mama era responsabilă pentru tot ce se petrecea în gospodărie. Când nu eram acasă, eram la club și socializam cu alte familii din elita Badgadului din acea vreme. Petreceri, cine, înot, tenis, volei, băuturi cu sau fără alcool, un restaurant rafinat – tot ceea ce și putea dori cineva vreodată. În fiecare joi sărbătoream ziua adolescenților. Dansam, ne îndrăgosteam, și beam Fanta. În fiecare vineri cinam cu familia la club. Apoi tata juca cărți cu prietenii lui, în timp ce mama își petrecea timpul în compania prietenelor ei.
Frații mei îmi erau bodyguarzi. Mă însoțeau întotdeauna când ieșeam undeva. Urmam niște reguli foarte stricte și cele mai mari griji ale mele erau, de fapt, foarte mici.
Toată lumea avea așteptări înalte de la o fată așa bine-crescută ca și mine. Unei fete trebuie să îi fie teamă să nu își păteze reputația. Viitorul meu și al familiei mele depindea de un singur lucru: virginitatea mea. Dacă, din nefericire, n aș fi rămas mândria familiei, m aș fi transformat, în schimb, în purtătoarea rușinii ei. Puterea îmi era dată de păstrarea virginității și ori de câte ori mă îngrijora vreo situație fugeam repede la mama.
Banii nu erau importanți pentru mine, din simplul motiv că se găseau întotdeauna. Când i am spus plângând lui tata că îmi pierdusem ceasul cel scump, mi a dat altul nou în aceeași după amiază. Doar că o zi pe săptămână trebuia să fac curățenie în casă sau să l ajut pe bucătar la gătit. Astfel voia mama să mă învețe ce înseamnă modestia:
– Ești și tu ca și ceilalți, Pari, îmi spunea mama, ești și tu om.
Asta era viața mea când l am întâlnit pe Saddam. O fetiță drăguță din societatea înaltă a Bagdadului. Habar n aveam de politică. Mă consideram europeană, iar familia mea era creștin ortodoxă. Contrastul dintre mine și Saddam nici c ar fi putut fi mai mare.

Saddam avea în jur de 30 de ani când ne am cunoscut. Însă faptul că era semnificativ mai în vârstă decât mine a contat mai puțin în ceea ce avea să urmeze decât faptul că provenea dintr un mediu radical diferit de al meu. Saddam dusese o viață foarte modestă într un sat de lângă Tikrit, un oraș aflat la nord de Bagdad. Tatăl său fie dispăruse, fie murise înainte ca Saddam să se nască. Mama lui s a recăsătorit mai târziu și Saddam și a petrecut o mare parte a copilăriei în casa unchiului său, la Bagdad.
Diferențele uriașe dintre experiența mea de viață și cea a lui Saddam au creat un echilibru ciudat între noi. El își lua în permanență revanșa. În ceea ce mă privește, n am învățat niciodată să mă supun. Mi am știut dintotdeauna valoarea. Eram mândră de familia mea iubitoare și am învățat de timpuriu că respectul nu înseamnă slăbiciune. Puterea mea era, în felul ei, tot atît de mare ca și cea a lui Saddam, chiar dacă era diferită.
Mă întreb adesea de ce mai sunt încă în viață. De ce tocmai eu am trăit, când atâta lumea a trebuit să moară în Irakul lui Saddam Hussein. Dar nu mă mai întreb cum de i am stârnit interesul lui Saddam: într o lume în care supunerea era din ce în ce mai prezentă, eu l am amuzat din primul moment, prin simplul fapt că eram așa cum eram.
Bineînțeles că totul s a schimbat între mine și Saddam atunci când am înțeles cine era el. Dar în acea primă seară, în acea vineri fatală din august 1968, nu știam nimic și de aceea s a născut între noi acel echilibru ciudat.
– Să nu te schimbi niciodată, Parisoula, îmi zicea deseori Saddam, să rămâi întotdeauna așa cum ești!

Din volumul în pregătire la Editura Pandora M. Traducere de Sânziana Demian.