(aveam 33 de ani...)/ de Marian Drăghici

Aveam 33 de ani – ea 22. A spus nu

scuturând pe scări coama-i mistică

de iapă roșie dobrogeană.

A spus nu patului și calcă atât de ușor

de parcă a spus nu morții

de parcă moartea ar fi peste mare

și nu aici

în camera asta de ¾

cu flori de stepă pe masă. Moartea cu ochii săi violeți

lăsându-și pe umărul meu greutatea

de verde papagal bătrânicios

făcându-și pe umărul meu veacul și găinații

înainte de-a trece marea –

dacă un verde papagal bătrânicios

cu ochii săi violeți

este în stare să treacă marea.

Aveam 33 de ani – ea 22. Și-am scris:

“ca pe tânțar sângele adormiților

mă umflă râsul acum”.

Am scris: “între toate, cel mai mult am iubit în înserare

aerul înserării

beat de idealitate”.

Am scris: “acest poem ca grația în om îmbătrânită:

un om mergând în înserare fără pământ sub picioare

un om mergând în stepă să râdă singur să culeagă flori de stepă”.

Aveam 333 de ani – ea 22.

Din volumul Partida de biliard din pădurea rusească, editura Eminescu, 1995