BALCANISME/ Orasul copilariei

Nu stiu de ce, dar de câte ori ma intorc in orasul copilariei si adolescentei mele, sunt coplesit nu de zgomotul din jur, nu de aglomeratia deconcertanta si nici de praful care se asaza peste tine fara sa bagi de seama, sau de naruirea continua a multor dintre cladiraile ce faceau odinioara mândria urbei. Nimic nu ma indeamna sa “simt enorm si sa vaz monstruos”. Dimpotriva, orice revenire in Ploiesti imi provoaca o imensa si tandra nostalgie, sunt tentat sa vorbeasc despre locurile batute acum multi ani cu duiosia bunicului care isi evoca nepotii. Tot ceea ce, la numai 60 de kilometri distanta, adica la domiciliul meu de acum, ma enerveaza, ma revolta sau ma intristeaza, in unica cetate româneasca proclamata pentru câteva ceasuri republica acum mai bine de 130 de ani, imi pare mult mai putin grav sau chiar justificabil. Recunosc, nu pot fi deloc obiectiv, dar spre deosebire de alte cazuri când ma suprind mai mult decât partinitor, in situatia data nu simt niciun fel de jena si nici nevoia sa indrept lucrurile. Am suportat fara enervare interdictia de a trece cu masina pe marele bulevard marginit de castani, pe motiv ca are loc nu stiu ce competitie estivala cu tribuna si oficiali, m-am hurducat fara neplacere pe strazi laturalnice pline de gropi, asteptând rabdator in fiecare statie de tramvai (stiam oare ca sunt tramvaie la Ploiesti?). Poate ca unul dintre motivele maximei mele tolerante este si faptul ca, in ciuda apropierii, ma duc foarte rar prin acele locuri, iar fiecare descindere este legata de câte un prilej festiv. Asa cum mai scrisesem pe vremuri, chiar la aceasta rubrica, fostii mei colegi de liceu (pe unii dintre ei ii stiu inca din scoala primara) s-au straduit in mai multe rânduri sa celebreze cum se cuvine cifrele rotunde ce se implineau de la tot mai indepartatul nostru bacalaureat. De când am inceput sa trecem de la deplina maturitate la batrânete pur si simplu, din motive lesne de inteles intâlnirile au devenit anuale. La primele aniversari veneau si destui fosti profesori de-ai nostri, la cele mai recente numarul lor s-a tot imputinat. Ca si al nostru de altfel. si de aceasta data am suportat cu intelegere intârzierea celor convocati si indicatiile neclare sau contradictorii privind localul in care urma sa ne asezam la masa, ciorovaielile privind meniul si preturile. Cert este ca fiecare agapa constituie un motiv de bucurie; nu ne pierdem in amintiri, ii mai certam pe cei care au lipsit un an sau mai multi si ne-au dat emotii. Fiecare se lauda cu ce are. Unul isi etaleaza ultimele aparitii editoriale, altul se lauda cu nepoteii, câte cineva mai intreprinzator ne anunta ca a fost solicitat sa conduca nu stiu ce firma importanta, altcineva ne indeamna sa-i vizitam cabinetul spre a ne trata reumatismele. Ba chiar, am avut surpriza sa aflu ca un fost tovaras de joaca, satul sa tot fie jucat pe degete de avocati cupizi si imbrobodit de judecatori superficiali, s-a incris la facultatea de drept (cursuri de zi!). Fara sa vrem, mai intrebam peste masa, intre doua inghitituri, “ce mai face cutare?” si se lasa o tacere jenata, din care deducem ca acel cutare nu mai raspunde la telefon si in general nu mai raspunde la nimic. In rest, petrecerea a fost vesela, ne-am inteles de minune si ne-am promis cu lacrimi in ochi sa ne vedem negresit la anul. Chiar la despartirea de un grup de colegi ploiesteni, când ne pregateam sa ne mai imbratisam odata, unul dintre ei e strigat de cineva de peste drum. “Bai, vezi ca a murit Mitica!” Interpelatul se intrerupe din efuziuni, se intoarce spre emitatorul comunicarii si-i raspunde cu un remarcabil simt al realitatii: “Da? Bine, ne vedem poimâine la inmormântare.”

Asta e, nene Iancule, lucrurile nu se schimba cu una cu doua. Mai venim si la anu’.