BESTSELLER INTERNATIONAL/ Un oarecare Adolf

Semnalez această carte* ca pe o fericită anomalie in convoiul volumelor de maculatură care se ocupă in ultimii ani de destinul lui Hitler (multe dintre ele ficționalizând, stupiddanbrownian, perioada de biografie de după moartea sa istorică, din 30 aprilie 1945, adică presupusul refugiu postbelic in America de Sud). Volumul este o docu-ficțiune, un roman (cel puțin asta stă scris pe coperta sa interioară) care se intemeiază, potrivit declarațiilor lui Christian Millau, pe fapte verificate in proporție de 90%. Adică, deși a apărut pe 1 aprilie anul acesta, nu este câtuși de puțin o păcăleală. Autorul a studiat arhive intregi și cam tot ce s-a tipărit până acum privitor la viața lui Hitler până in momentul 1914. Documente contradictorii, credibile sau suspecte, dar și două romane esențiale asupra subiectului: “The Castle in the Forrest”, al lui Norman Mailer (care intreține ideea că Hitler a fost trimisul lui Satan pe Pământ) și “La Part de l’autre”, al lui Eric-Emmanuel Schmidt, care imaginează doi Hitler: cel adevărat și cel care ar fi putut să devină dacă ar fi fost un pictor bun și ar fi fost admis la Academia de Arte Frumoase. Pornind de la atmosfera de creativitate crepusculară a Vienei de inceput de secol XX, de la arhitectură la Art Deco, trecând prin grafismele și pictura disidentă a lui Klimt și Egon Schiele, cartea evocă tinerețea unui anume Adolf, un agitator care fusese intemnițat după puciul ratat de la braseria din Munchen, și incearcă să explice cum a fost posibil ca orașul imperial, fascinanta Vienă, creuzet al modernismului, să dea naștere unui demon de talia lui Hitler. Ne aflăm la Viena, in 1923. La Ambasada Franței, atașatul cultural Phillipe de Gondrange este insărcinat să ancheteze traseul biografic al acestui rebel, acum in vârstă de 34 de ani, ivit de nicăieri. Cine este, deci, acest vagabond care vinde pe stradă unor negustori evrei vedute ale Vienei? Cine este amărâtul care doarme pe bănci in parcuri și care iși indeasă hârtie de ziar in pantofii găuriți? Un incurcă-lume de cafenea, un diavol ivit din căldarea vrăjitoarelor sau, pur și simplu, un trecător (vezi titlul cărții) excitat, un mic burghez care visează să devină cineva in fantastica agitație artistică și intelectuală Belle Epoque din Viena? Fiecare dintre martorii anchetei are propria lui versiune. Unii ii fac un portret exaltat, cum ar fi, bunăoară, cel intocmit de Arthur Seyss-Inquart, avocat vienez și consilier de Stat, succesor, preț de câteva ore, al cancelarului Schuschnigg, individ numit de Hitler, pe 15 martie 1938, guvernator al Austriei, cu grad de colonel SS; alții, atinși parcă de cecitate, o dau in bară serios, precum acest colonel de serviciul de informații francez: “E vorba, probabil, de unul dintre acele personaje pitorești de care e plină lumea. Probabil că nu vom mai auzi nimic despre el”. Ei bine, acest om va da foc planetei. Se numește Adolf Hitler. Un mediocru pe care societatea vieneză il exclude, un complexat care se imbibă cu toate frisoanele antisemite ale epocii (să ne amintim că, in 1905, Karl Luger, primarul Vienei, declara că i s-ar părea foarte normal ca evreii să fie spânzurați de felinarele stradale, iar un pic mai târziu, un deputat pangermanist depunea un proiect de lege prin care fiecărui hoț de origine țigănească să i se tatueze pe mână un semn distinctiv) și care, așa cum avea să scrie in “Mein Kampf”, avea nevoie de un “singur dușman”. Acesta va fi “evreul”. Cum a ajuns Christian Millau (născut in 1929, redactor-șef la Paris Presse, in 1957, jurnalist cultural, autor a trei romane și, in 2008, al unui delicios “Dictionnaire amoureux de la gastronomie”) să fie atât de atașat de această temă? Ei bine, la vârsta de 64 de ani, a descoperit că bunicul său pe linie maternă avea ascendență evreiască, ceea ce a constituit un prilej de lungi meditații și clarificări târzii, dar inevitabile. Apoi, pentru că, potrivit propriilor declarații, este nespus de legat afectiv de Austria. O țară pe care a vizitat-o prima oară in 1937: “Mă aflam impreună cu părinții la Berchtesgaden (aproape de graniță), eram puști și l-am văzut atunci pe Hitler la balconul vilei sale, un soi de pensiune familială de trei stele pe care o cumpărase cu banii din drepturile de autor pentru Mein Kampf. A doua imagine care mi-a rămas in minte: eram in Germania, intr-un tren cu destinația Salzburg și văd pe marginea șinelor un puhoi de oameni in haine vărgate. Eu și părinții mei suntem informați că ocnașii cu pricina sunt niște dușmani politici ai naziștilor și că vin dintr-un sat numit Dachau”.

*) Christian Millau, Le Passant de Vienne, Editions du Rocher, 316 p.