Bucuria nu este suspectă/ de Alex. Ștefănescu

Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.

– …Spuneam, deci, că un consumator de artă, observând ce tehnică aplică artistul pentru a-l emoționa, află mai multe despre sine. Înțelege cum anume percepe el realitatea. Dacă, de pildă, pentru a-i sugera ideea de feminitate, un poet îi descrie diferite dantele, și dacă aceste dantele chiar îi evocă o prezență feminină, va avea prilejul să-și dea seama că în mintea sa femeia se asociază cu materiile imaculate, vaporoase, delicate; va continua, poate, să se întrebe dacă această reprezentare a preluat-o de la alții sau dacă s-a constituit în urma unei experiențe personale; va încerca să afle ce alte elemente îi sugerează lui ideea de feminitate. Se realizează astfel un proces de conștientizare. De fapt valoarea cognitivă a artei constă, mai mult chiar decât în adevărurile concrete pe care le află un om despre realitatea înconjurătoare și despre sine, în această intensificare a lucidității. Arta activează permanent conștiința, întreține claritatea gândirii.
– Asemenea teorii sunt bune pentru orele de dirigenție. În realitate, arta nu stimulează deloc luciditatea, ci, dimpotrivă, reveria. Are chiar o componentă orgiastică. Thomas Mann a vorbit de un fel de “amnezie ideologică” pe care o provoacă muzica. Nu i-ai văzut niciodată pe spectatorii de film ieșind din întunericul sălii de cinematograf afară, în plin soare? Nu le-ai remarcat expresia somnambulică? Și nu ții minte cum reacționezi tu însuți când asculți o poezie? Ești transportat, uneori chiar închizi ochii, ca sub efectul hipnozei…
– Acestea sunt manifestări exterioare. Despre matematică nu poți spune că are o componentă orgiastică și totuși matematicianul, când se lasă absorbit de un calcul, capătă o mină absentă, pare dus în altă lume. N-am să neg că receptarea creației artistice presupune o anumită bucurie, dar de ce să o suspectăm? Crezi că luciditatea se realizează doar într-o dispoziție sumbră? Aceasta este o veche prejudecată, conform căreia tot ce este exuberant este și neserios. Plăcerea de a recunoaște obiectul imitației, de a înțelege cât de ingenios s-a dovedit a fi artistul și, totodată, de a-ți contempla propria viață psihică echivalează, fără îndoială, cu o iluminare interioară, poate chiar cu un fel de exaltare, dar acest proces ridică ființa umană, nu o coboară.
Într-o singură privință ai dreptate. Uneori creația artistică te obligă, într-adevăr, să renunți la luciditate, dar numai pentru a ajunge la o luciditate de un grad mai mare. Trebuie să renunți pentru o clipă la gravitatea ta formală din viața de toate zilele, să intri în joc, și drept urmare vei avea acces la înțelesuri cu adevărat grave. Aflându-te într-un tramvai în care oamenii se înghesuie grăbiți și zgomotoși pari, desigur, ridicol dacă scoți din servietă un aparat de radio, îți înfunzi microreceptorul într-o ureche și începi să te lași legănat de o muzică neauzită de cei din jur. Dar, în realitate, cine este ridicol? Cine plutește în ceață? Cel care vociferează pentru că i s-a rupt un nasture? Sau tu, care te lași cuprins de un fel de beție a înțelegerii existenței?
– Pui problema prea tranșant.
– Nu avem timp să o nuanțăm. Cât privește opinia lui Thomas Mann, amintește-ți că a formulat-o într-un anumit context, pentru a evidenția superioritatea literaturii față de muzică. Era o exagerare polemică. De fapt, și în audierea muzicii, “beția” reprezintă doar un protocol al receptării, un elan al participării la actul artistic, efectul fundamental rămânând tot conștientizarea.

ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com