Caii de lemn/ de Gabriela Crețan

Un an mănos a fost, rodind dezastre,

nescrise

obrazul meu întins la uscat pe o sfoară

își schimbă palorile

după direcția vântului

măști scălâmbe, uzate, purtate o viață

cârpite pe-alocuri

se încrețesc, se ridează

dezgustate se strîmbă

atinse de flăcări avide

înșiruite alături de măștile mele

fețe care curg una în alta. identice.

alcătuind o singură și înșelătoare figură

de pică
înstelată cu ochi

în ceafa mea pironiți

desfăcându-mi cozile grele

sau poate capete de lemn

chipuri cioplite adunate în cerc

caii de lemn ascunzând agresorii,

viclenii

strânși la o cină de taină

la o ceremonie în sala din mijloc

o nuntă, un botez, un priveghi

consternați de un fulger silențios,

de pasiunea carnală a intelectului activ,

masculin,

care atribuie formă unui corp omenesc

respirând cu ochii deschiși sub cuțite hieratice

inconceptibil obiect. viu, matematic…

tăierea, trezirea

dominația frigului, dominația Legiii

Axioma Mariei

ce înstelare

a blândei dureri care Ești, neființă adâncă

Lumen de lumine, în grădina deliciilor

intelectului

infernul e albastru, cerebral…

Din volumul Gabriela Crețan, Soare din Macbeth, Editura Eminescu, Colecția Amphion, București 1999