Când falsele probleme ocupă agenda

Atunci când vine vorba de impozitarea veniturilor este, evident, vorba de o opțiune politică explicită a unui guvern. Desigur, dincolo de opțiunea politică nu pot fi ignorate anumite constrângeri de natură financiară de care un guvern trebuie să țină seama.

Actualul guvern este re­zultatul unei coaliții politice, alcătuită din par­tide cu filosofii dife­rite și din oameni cu cre­dințe diferite. Prin­ci­pa­lele două partide – PNL și PSD – au orientări de dreapta și, respectiv, de stânga. În ceea ce privește impozitarea salariilor, aceste partide au hotărât să discute plecând de la un compromis. În principiu, au acceptat că rata maximă a impozitului pe venit nu va depăși 16%, dar, în același timp, pot fi acceptate rate de impozitare reduse pentru anumite salarii mici. (Impozitarea profiturilor com­paniilor nu este subiect de discuție, nimeni nu așteaptă vreo modificare.)

S-a discutat și încă se discută mult în legatură cu “cota unică” de 16% cu care se impozitează acum salariile. Dar, dincolo de patimă, este ușor de înțeles că astăzi avem în România o cotă no­mi­nală, dar opt cote efective de impozitare a salariilor. De ce? Pentru că aplicăm (ce-i drept) o singură cotă de impozitare (16%), dar unor baze diferite.

Un calcul simplu: din salariul brut, oamenilor li se rețin contribuțiile pentru șomaj, pentru asigurări sociale și pentru sănătate. Mai departe, pentru salariile care nu depășesc un anumit prag, se scade o așa-numită “deducere de bază”. Pentru veniturile care depășesc acel prag nu se mai aplică deducerea res­pec­tivă. Ceea ce rămâne este așa-numita “bază impozabilă”. La ea se aplică im­pozitul de 16%.

În evidențele autorităților fiscale, sa­lariile brute se împart în mai multe cate­gorii. 15 “clase de salarii”, din care luăm la întâmplare trei salarii și… trei sa­lariați: Radu, care are un salariu brut de 1.277 lei/lună, Alexandra cu un salariu de 2.808 lei/lună și Matei cu un salariu de 6.968 lei/lună. Deși ei toți știu că “impo­zitul pe salariu” este de 16%, de fapt, ei au cote efective de impozitare diferite: 12% în cazul lui Radu, 15% în cazul Alexandrei și 16% în situația lui Matei. De ce?

Pentru Radu, care în acest exemplu are cel mai mic salariu brut în compa­ra­ție cu ceilalți, avem: salariul brut (1.277 lei) minus contribuții pentru șomaj și CAS (140 lei) minus contribuție pentru să­nătate (70 lei) egal venit din salariu (1.067 lei). Mai departe, se scade dedu­cerea de bază 260 lei și se obține baza de im­pozitare (807 lei). Acum, putem să ve­dem care este impozitul pe salariu – 16% din 807 lei, adică 129 lei. Or, 129 lei (impozitul pe salariu) reprezintă 12% din venitul din salariu – 1.067 lei – (așa cum este el definit de autoritatea fis­cală). 12% este cota efectivă de im­pozitare a salariului pentru Radu.

Același mod de calcul pentru Ale­xandra arată o bază diferită pentru apli­carea impozitului: salariul brut (2.808 lei) mi­nus contribuții pentru șomaj și CAS (309 lei) minus contribuție pentru să­nătate (154 lei) egal venit din salariu (2.345 lei). Mai departe, se scade dedu­cerea de bază 150 lei și se obține baza de im­pozitare (2.195 lei). Acum putem să ve­dem care este impozitul pe salariu – 16% din 2.195 lei, adică 351 lei. Or, 351 lei (impozitul pe salariu) reprezintă 15% din venitul din salariu. 15% este co­ta efectivă de impozitare a salariului pentru Alexandra.

Continuând să ne jucăm “de-a con­ta­bilii”, parcurgem aceiași pași și utili­zăm aceleași definiții ale termenilor pen­tru Matei – cel care are cel mai mare salariu în acest exemplu. În cazul lui Ma­tei, nu se mai poate aplica “deduce­rea de bază”, salariul brut depășind pra­gul maxim până la care se poate aplica aceas­tă deducere. În rest, totul se cal­cu­lează la fel. În final, vedem că, pentru Ma­tei, cota efectivă de impozitare a sala­riului este de 16%.

Trei oameni din trei categorii de sa­larii diferite plătesc statului sume dife­rite. Nu numai sumele pentru contri­bu­țiile de șomaj sau CAS și pentru sănă­tate, dar și impozitele pe salariu sunt di­ferite. Când ai un salariu mai mare, plă­tești mai mult. Iar, după ce salariul (brut) trece de un anumit prag, nu mai exis­tă acea “deducere de bază”. Ale­xandra plătește mai mult “la stat” decât Radu, iar Matei plătește mai mult decât Alexandra.

Oricine face aceste calcule poa­te vedea, de exemplu, că Matei plă­tește 766 lei/lună pentru contribuția de șo­maj și pentru CAS (față de 140 lei/lu­nă, cât plătește Radu, și, respectiv, 309 lei/lună, cât plătește Alexandra), 383 lei/lună pentru sănătate (față de 70 lei/lu­nă, Radu, și 154 lei/lună, Alexan­dra). La fel, și “impozitele pe sala­riu” plă­tite statului sunt diferite: 129 lei/lună (Radu), 351 lei/lună (Ale­xandra) și 931 lei/lu­nă (Matei).

Destul cu socotelile contabile, să ve­dem acum care este impactul “poverii fis­cale” în ceea ce privește impozitul pe salarii. Așa cum sunt definite cate­go­ri­ile de salarii (de către autoritățile fis­cale), am putea separa “salariile mici” de “salariile mari” în funcție de apli­ca­rea/neapli­carea “deducerii de bază”. Altfel spus, dacă avem un salariu mare, nu aplicăm deducerea. Conside­răm că pen­tru salariul mic se aplică acea scă­de­re tocmai pentru a ușura po­vara fiscală pe care o su­por­tă lucrătorii cu salarii și așa foarte mici.

86% dintre salariile din România sunt mici și doar 14% dintre salarii sunt mari. Contribuția salariilor mici în to­ta­lul veniturilor statului din impozitul pe sa­lariu este de 55%, iar salariile mari asi­gură 45% din totalul acestor venituri. Sala­riile mici, covârșitor majoritare, con­tribuie cu 60% la fondurile de șo­maj, CAS și sănătate iar salariile mari (mult mai puține) asigură restul de 40%.

Cam atât despre “distribuția” po­ve­rii fiscale. Orice discuție legată de distri­buția poverii fiscale poate să treacă în plan secundar, mai ales dacă acceptăm fap­tul că fiscalitatea este o opțiune în pri­mul rând politică asumată de un gu­vern. Când este vorba despre o co­aliție, care își fixează obiective poli­ti­ce și de dezvol­tare economică majore, mul­te detalii pot fi trecute în plan se­cun­dar atât timp cât se agreează res­pec­tarea unor principii generale. Sta­bili­tatea cadrului fiscal pentru reducerea in­cer­titudinii și creș­terea predictibilității – con­diții absolut necesare unei mai bune func­ționări a me­diu­lui de afaceri – sunt acum mai impor­tan­te decât orice discu­ție legată de “efectele distributive” ale impozitării.

Dacă, din rațiuni pragmatice, de cal­cul politic, s-a convenit că rata maximă de impozitare să nu crească, nu văd de ce nu ar putea fi acomodate ideile în sen­sul reducerii în continuare a poverii fis­cale asupra lucrătorilor cu cele mai mici salarii. Dincolo de opțiuni și cre­din­țe personale, totul se plasează în con­tex­tul unei coaliții între partide cu orientări ideo­logice diferite (dreapta și stânga).

Sigur, vor exista pierderi de ve­nituri bu­getare. Primele estimări arată că veni­tu­rile ar putea să sca­dă cu aproximativ 897 milioane de euro. Dar, dacă acesta este “prețul” pentru a asi­gu­ra sprijinul po­litic necesar re­for­melor și con­strucției in­stitu­țio­nale necesare și raționale în Ro­mânia anilor următori, el poate fi asu­mat. Cu siguranță însă, tot în ca­drul ace­leiași coaliții se acceptă și că re­forma în sectorul întreprinderilor de stat și re­for­ma sistemului administrației pu­blice tre­buie să continue și se va găsi un nu­mi­tor comun în ceea ce privește ritmul aces­tor reforme. Nu este lipsit de im­por­tanță faptul că numai la sfârșitul anului 2011, pierderile companiilor de stat de­pă­șeau cu mult 1 miliard de euro, în con­dițiile în care economia a crescut totuși.

În politica fiscală nu există o “regulă de aur”

Nu există nicio “regulă de aur” pentru stabilirea unui sistem de impo­zi­tare sau a unor cote de impozitare. Din păcate, nici simpla “transferare” a unui sistem fiscal dintr-o țară unde lucrurile merg bine într-o altă țară unde lucrurile merg mai puțin bine nu este o soluție.

Este adevărat, țările mai bogate tind să aibă impozite mai mari decât țările mai sărace. La începutul anilor 2000, ni­ve­lurile medii de impozitare erau de do­uă ori mai mari în țările dezvoltate (35% din PIB) decât în țările în curs de dez­voltare (17% din PIB). Dar, cu cer­ti­tu­dine, acest lucru nu înseamnă că pen­tru a crește “bogăția” unei țări tre­bu­ie să crești impozitele. Acest lucru ara­tă mai degrabă că pentru a impozita mai mult, trebuie ca mai întâi să crească economia.

Există cu siguranță o legătură între ca­pacitatea unei țări de a impozita fără a des­curaja semnificativ activitatea pro­ductivă și asumarea riscului și gradul ei de dezvoltare. Legătura apare, în primul rând, sub forma structurii financiare din­tr-o țară și importanța agenților eco­no­mici mari, care sunt surse de creare de locuri de muncă și de venit pentru o ma­re parte a populației. Dacă sistemul fi­nanciar este suficient de sofisticat și ma­rii contribuabili sunt suficient de re­le­vanți, guvernele pot fi mai eficiente atunci când impo­zi­tează. Atunci când cea mai mare parte a activității eco­no­mi­ce nu trece prin sectorul financiar, cu si­guranță activitatea în economia infor­mală este predominantă și, de aceea, ve­ni­turile guvernului din taxe și impozite nu pot crește semnificativ.

În România există suficiente ele­men­te care arată că autoritățile ar putea să-și crească veniturile fiscale dacă sis­te­mul finanțelor publice se îmbunătățește și dacă se aplică o politică fiscală po­tri­vită. Sistemul financiar este suficient de bi­ne dezvoltat pentru a fi atractiv pentru fir­me și cetățeni, iar organizațiile eco­no­mice mari sunt suficient de prezente în me­diul economic. Astfel, guvernul ar pu­tea să ia în considerare o strategie care să urmărească obținerea celei mai mari părți a veniturilor de la “marii con­tri­buabili” și nu de la contribuabilii mici – acest lucru este deja o bună practică în țările dezvoltate (și nu scutește nici­de­cum contribuabilii mici de plata im­po­zi­te­lor). Ceea ce de abia acum se con­stru­iește este un model de afaceri al ad­mi­nis­trației fiscale care să stimuleze supu­nerea voluntară la impozitare. Mai mult, lipsește încre­de­rea contribuabililor că ar putea bene­ficia de servicii publice de calitate pen­tru care ei plătesc taxe și impozite.

Dacă oamenii au încredere că auto­ritățile încearcă să furnizeze servicii publice de calitate, vor sprijini eforturile unui guvern de creștere a veniturilor fis­cale. Chiar dacă această încredere nu se poate obține imediat, important este că autoritățile să fie consecvente atât în ceea ce privește reforma în sistemul fi­nan­țelor publice, cât și în exercițiul mai am­plu al reformei întregului sistem al administrației publice.

Câteva concluzii

În primul rând, trebuie să ne con­cen­trăm pe stabilitatea impozitelor și taxelor pentru a reduce incertitudinea con­tribuabililor – companii și salariați. Un sistem previzibil este esențial pentru a încuraja activitatea economică. Abor­darea “bază largă, rate mici” va permite prac­ticarea unor impozite relativ mici percepute unor categorii cât mai diverse de plătitori și va reduce stimulentele pentru corupție și evaziune fiscală.

În al doilea rând, va trebui să respin­gem ideea “privilegiilor fiscale”. În anii ’90, am învățat că aceste “privilegii” se dau ușor și se iau greu, dar și faptul că ele merg mână în mână cu favoritisme politice pe care le plătesc “alții”.

În al treilea rând, știm că utilizarea unui număr mic de cote de impozitare re­duce problemele create de cote dife­rențiate de impozitare și descurajează corupția și evaziunea fiscală.

În al patrulea rând, simplificarea impozitelor face posibilă reducerea cos­turilor de plată pentru contribuabilii mai puțin obișnuiți cu rigoarea relațiilor cu autoritățile fiscale.

În al cincilea rând, pe măsură ce ve­niturile în România vor crește, ne pu­tem gândi la creșterea veniturilor guver­nului din impozite pe venit. Accentul nu trebuie, însă, pus neapărat pe caracterul progresiv al impozitării, ci pe analizarea elasticității impozitelor față de venit. O abordare pragmatică poate supraviețui în compania unei abordări ,,justițiare”. În timp ce venituri mai mari pentru guvern sunt o condiție pentru finanțarea unor cheltuieli mai mari ale acestuia, se poate accepta importanța caracterului progresiv din perspectiva echității și a încrederii în guvern.

Claudiu Doltu este secretar de stat în Ministerul Finanțelor