Versiunea completă
Ziarul de Duminică

CARTEA DE FILOSOFIE/ Harul lui Simone Weil

„Greutatea si harul"* ne-o arata pe Simone Weil ca pe o aparitie aparte in hatisul deconcertant de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Ceea ce face ca aceasta carte sa fie pretioasa este chiar faptul ca nu a fost destinata publicarii.

Mario Barangea · 16 septembrie 2009 · 3 min de citit

“Greutatea si harul”* ne-o arata pe Simone Weil ca pe o aparitie aparte in hatisul deconcertant de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Ceea ce face ca aceasta carte sa fie pretioasa este chiar faptul ca nu a fost destinata publicarii. Cartea este formata din selectii si pasaje fulgurante culese din caietele lui Simone Weil. Aranjate in forma textului cartii de catre Gustav Thibon, ele sunt un mozaic al gandirii militantei franceze. Poetul T.S. Eliot face remarca, intr-o prefata la volumul “Nevoia de radacini”, ca Simone Weil ar putea fi privita ca o “marcionita” a zilelor noastre. Se stie ca adeptii sectei gnostice a marcionitilor respingeau necesitatea Vechiului Testament. Ganditoarea franceza, evreica prin nastere, a manifestat, e drept, o oarecare aversiune fata de Vechiul Testament si fata de propriul iudaism. Dar nu acest lucru este definitoriu pentru convertirea ei la catolicism. Drumul ei catre crestinism nu a fost unul usor. Intalnim la Simone Weil o rascolire a profunzimilor personale, o cearta care are ca miza finala cunoasterea. Este o cearta cu propriile adancuri, cu propria credinta, cu capacitatea de a se mobiliza pe un drum fara intoarcere care-l are ca tinta pe Dumnezeul dragostei. Pentru ca, la Simone Weil, Dumnezeu este creatorul lumii, dar creatia lui se manifesta ca expresie a iubirii. Si aici este punctul culminant al gandirii teologice a autoarei. Iubirea ca har impartasit, iubirea ca dar vizibil prin chiar creatia lumii. Simone Weil incearca sa impuna ideea unei absente a perfectiunii in lumea astfel creata. Absenta este un concept-cheie la Simone Weil. Lumea sufera din pricina faptului ca singura “fiinta perfecta”, care este Dumnezeu, se delimiteaza astfel de imperfectiune, care este tot ceea ce nu este Dumnezeu. Nu prin pacatul originar suntem deja condamnati, ci prin aceea ca imperfectiunea de a nu fi Dumnezeu creeaza posibilitatea intruziunii raului. Aceasta teodicee realizeaza astfel premisele pentru mai buna intelegere a actiunii “corective” a intruparii lui Hristos. Insa acel “rau” nu este altceva decat “mila” lui Dumnezeu manifesta in creatia Sa, pentru indreptarea oamenilor. O teologie destul de impregnata de originalitate se poate numi propunerea lui Simone Weil din aceasta carte. Conceptiile despre rau si imperfectiune, despre creatia lumii si despre Dumnezeu sunt miezul volumului. Simone Weil afirma ca ceea ce ne apropie cel mai mult de Dumnezeu, dupa descoperirea imperfectiunii creatiei si a noastra insine, este “nefericirea”. Acest tip de suferinta care face ca sufletul sa experimenteze o stare de intoarcere catre Dumnezeu, o stare de “metanoia”, nu este unul care lasa vizibilitatii pregnanta mizeriei umane. In mijlocul razboaielor, a oprimarii, a lipsurilor de tot felul, sufletul trebuie sa se indrepte catre realizarea prezentei indurarii lui Dumnezeu. Nefericirea devine astfel o metoda, o modalitate care face posibila transcenderea catre cele necreate, spirituale prin excelenta. Omul care a cunoscut fie doar un singur moment de pura bucurie nu poate fi decat cel ce a experimentat o stare de nefericire devastatoare. Neindoielnic, sursele acestui gen de gandire pot fi detectate in sensul tragediei antice grecesti, unde problema catharsisului naste acelasi tipar de interpretare a lumii, exterioare si interioare deopotriva. De altfel, Simone Weil, o buna cunoscatoare de limba greaca veche, a lasat posteritatii unul dintre cele mai bune comentarii la “Iliada” lui Homer.

*) Simone Weil, “Greutatea si harul”, Editura Humanitas, prima editie in limba romana

Citește și