CARTEA DE POEZIE/ Cǎrtǎrescu pe bonuri de masǎ

Uite că există și poeți ințelepți! Gelu Diaconu este unul dintre ei. A știut să-și amâne debutul până după m”dele din ultimul timp: beat-ul, mizerabilismul și expresionismul simbolic. Explodează acum, copt din toate punctele de vedere, cu un alert și seducător volum de “Antipoeme” (Vinea, 2008). Antipoeme, probabil, pentru că sunt antilirice, antidiscursive, antilacrimogene, antiteribiliste si antiplictisitoare. In camera lui albastră, cetățeanul liric se retrage ca in placentă și scrie la un roman. Poemele acestui clovn trist sunt jurnalul romanului niciodată terminat. Camera albastră nu este căptușită cu plută, cum era cea a lui Proust. (Are totuși termopan! Hm, ușor inceput de izolare fonică burgheză!). Așa că nici Jurnalul nu povestește despre vreun turn de fildeș. Avem aici orașul cu betoane, ambuteiaje și hypermarketuri. Și printre ele, acest town-trotter, poetul bântuit de flash-back-urile din tinerețe, când se hârjonea in zăpadă lângă stația de autobuz, mergea la pescuit cu Diaconu Sr. ori bătea pas de defilare in cătănia comunistă (“am fost prea mic/ ca să merg la woodstock/ m-am mulțumit/ cu ce mi s-a oferit/ manifestațiile de 1 mai/ cu mici/ bere/ și stegulețe tricolore/ & 2 mai ziua tineretului/ cu cenaclul flacăra și florian pittiș/ fără plete”). Nostalgia după vremurile când nu era responsabil peste facturi și nu-și pierdea viața pe la stupidele interviuri de angajare este stresată de gândul că s-ar putea să debuteze prea târziu. Că a ieșit din ritmul literaturii. Ce ciudate preocupări are omul acesta! Când toți sunt preocupați de “berea in care ne-am născut” sau, in cazul scriitorilor, de strategii de anticameră prin care să se aboneze la succes, el se plânge că nu l-a putut cumpăra pe Cărtărescu pe bonuri de masă și a trebuit să se limiteze la salam. (Hai, măi Gelu, nu te intrista, nu e vorba de Llosa, totuși!). Am zis că se plânge? Inexact! O infirmă chiar cetățeanul liric: “am 43 de ani/& am avut curajul să merg mai departe/cred in sinceritate/ & nu-mi plac efuziunile bombastice”). El mimează existența unui consumator onest (oare există așa ceva?), dar il dau de gol gusturile sofisticate: “uneori imprumut cărți/ bibliotecara imi zâmbește/ in timp ce-și aranjează fișele/ cu mâinile delicate/ surâde/când o intreb de unii autori/ despre care n-a auzit/ ii sticlesc ochii/ de plăcere/ mă crede un om cult”. Umbra personismului lui O’Hara este reperabilă. Și un anecdotic inspirat de “Fratele păduche” al lui D. Sociu, pe de o parte, și de “Paginile” Elenei Vlădăreanu, pe de alta. Asta nu inseamnă că Gelu Diaconu ar fi influențat de ei! La fel de bine se poate urmări un filon cinic, mascând sentimentalismul, in genul lui Ch. Bukovski sau Leonard Cohen. Poemele diaconești ii asimilează pe inaintași și devin cu totul altceva, mai simpatic și mai spontan. Marea lor artă este vrăjirea cititorului fără artificii, rețete și poante finale. Poeziile sunt scurte, dar alcătuiesc un continuum ce mărturisește despre viața oblojită a unui intelectual in afara lumii intelectuale (de fapt ăsta e romanul la care tot migălește el in camera albastră). Nimic din indârjirea lui Ianuș impotriva patriei nesimțitoare, nimic din urletul lui Ginsberg. Rareori vine metafizica peste versuri ori comentariul din off. Coșmarescul nu lipsește, dar este umanizat. Faptele sunt prezentate nud, dar filmate dintr-un asemenea unghi că nu e nevoie să spui, ca la Urmanov, hai, dă și pagina asta! Poetul nu trebuie să se roage de cititor. Dacă deschizi cartea, nu te poți opri până n-o dai gata. La fel de uluitor de simplu și surprinzător este ciclul “Prăbușirea casei D”. Noul Poe, un excelent poet imobiliar, deplânge vânzarea apartamentului, ce duce la destrămarea familiei. Acolo avea loc iubirea lui cu Criss (ca orice poet contemporan care se respectă, nici al nostru nu iese din casă fără muză). Mereu atent la ce se intâmplă pe scena poetică (era să zic politică, ptiu!), Gelu Diaconu preia tehnici și forme fără complexe. Iși permite, insă, pentru că le umple cu un conținut numai al lui. In timp ce alții scriu despre plictiseală, lehamite și “stări de căcat”, Gelu iși adjudecă domeniul blazării (“ospătarul mă intreabă/ dacă mai doresc ceva// nu, ii spun/ in general/ nu-mi mai doresc nimic”). Adică o infruntare aristocratică a capitalismului turbat. Traversează citadinul cu căștile in urechi și se deconectează de la Queen și Pink Floyd numai de nevoie. Și cred că aici e secretul artei lui: firescul, (auto)ironia, nostalgia perplexă și un soi de reproș budist adresat lumii. Privește in jur, se miră de nebunia generală, robotizată, dă din umeri ca un boier și se acuză pe sine de inadaptare. Pe sub mustață, insă, am impresia că murmură: “par delicatesse j’ai gagné ma vie!” Din volumul Anticanonice (cronici stresate), in curs de apariție la Editura Tritonic

Felix Nicolau (n. 1970) este conferențiar la Universitatea “Hyperion” din București. A publicat romanul Tandru și rece (Cartea româneascǎ, 2007) și criticǎ literarǎ: Homo imprudens (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006) și Eroismul eminescian (Editura Perpessicius). Colaboreazǎ la revistele Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis și Arca.