CARTEA DE POEZIE/ Privire in trecut

Afirmată in anii ’80, Ioana Ieronim și-a construit un traseu literar pe cont propriu. Critica a avut numai cuvinte de laudă atunci când a scris despre cărțile ei, observând mai mult individualitatea stilistică și mai puțin eventualele afiliații. Vorbim aici despre o poetă cu succes de critică si care semnează numeroase volume de poezie, dar fără un ecou vizibil in topurile preferințelor cititorilor români. Așadar, să incepem cu inceputul: cine e Ioana Ieronim și care sunt cărțile sale? Paul Cernat – prefațatorul volumului Triumful paparudei, reeditat in colecția de “Opere definitive” de la Editura Vinea – o descrie astfel: “Foarte prezentă după 1990 in mediile culturale din străinătate, indeosebi in cele germane și anglo-saxone (a lucrat o vreme și ca atașat la ambasada română din SUA), Ioana Ieronim pare o poetă «pentru export» neasimilată cu adevărat de receptarea critică autohtonă. Si asta deși cărțile i-au fost intâmpinate mai mereu favorabil.” De fapt, cred că vina acestei asimilări incomplete nu ii revine criticii, care i-a intâmpinat cum se cuvine scrierile, ci publicul românesc a fost cel care i-a primit poezia intr-un mod mai degrabă pasiv decât entuziast. Volumele Vară timpurie (1979), Proiect de mitologie (1981), Cortina (1983), Poeme (1986), Luni dimineața (1987), Eglogă (1984), Triumful paparudei (1992) ș.a. sunt tot atâtea locuri in care poezia autentică se cere descoperitǎ. Reeditarea celor mai rezistente poeme din volumele Ioanei Ieronim inseamnă, in fond, plasarea in prim-plan al unei poete care merită toată atenția. Triumful paparudei din 2009 rezumă intregul parcurs literar din spațiul românesc al autoarei, afișând diferitele vârste ale poeziei ei. Evoluția expresiei poetice a Ioanei Ieronim merge dinspre abstractul celest, pe care il analizează in tonuri grave in volumul de debut (Vară timpurie), spre intrupări sau sugestii mitologice (Proiect de mitologie), până la terestrele observații din Eglogă și Triumful paparudei. Privirea mereu intoarsă inspre trecut, imaginat sau rememorat, domină majoritatea poemelor autoarei. Iar in această atmosferă tematic melancolică, este salutară lipsa patetismului. Intoarcerea se face urmând un fir al rememorării lipsite de ostentație, menținându-se intr-o temporalitate naturală. Nu lipsesc aluziile și alegoriile politice. Insă rǎmân niște imagini la fel de pertinente și de vii ca restul bucǎților de viațǎ, fără spectacolul victimizării cu care contemporanii comunismului ne-au asaltat. Poemul Triumful paparudei propune o astfel de viziune istorico-politică densă, totuși exprimată cu finețea unui remarcabil stilist: “M-am născut la vremea când secolul se frângea la jumătate./ Mai transparentă decât aerul, săgeata peste brațe subțiri:/ pe mine zeul nu mă hotărâse incă – pe când limbi de foc/ aruncau pâlpâiri de foc agonizante asupra unui pământ rănit./ Istoria scufundă peisaje. s…t// In capătul străzii toba vestea Triumful Paparudei: ea,/ cu părul increțit pe sârmă, botul muiat in roșu chimic,/ pistolul la cizmă, ceasul gării la mână./ O stea fără odihnă scotea lumea din orbită. In arcul munților,/ frânt, semnul a fost Ingenunchere./ Cu toba erau anunțați oamenii la răscruci – cote noi prestări/ și rații. Alte legi alte numărători. La urmă, cu ochii/ in pământ se răspândeau toți la casele lor. Pe fețele/ bătute de vânt și soare nu prea puteai citi (gâtul brăzdat/ de muncă; pe sub guler carnea mai tânără, albă).// Vecinul Hajdu tâmplarul parc-ar fi avut ochii tiviți cu lemn./ Pe buze uitase, ghemuit de mult, un surâs. el se intorcea/ de la adunare cu pasul rar; era doar puțin/ parcă mai gârbovit. s…t // Miresmele vieții se trăgeau in țărână. Cuvintele in albia lor/ mai săracă. oamenii munceau, așteptând – «a spera/ e aproape a trăi»… / Munca nu-i inșelase până acum niciodată.” Aici, autoarea a pus câte puțin din toate elementele poeticii sale: atenția asupra oamenilor și aspectelor vieții obișnuite, interesul minuțios cu care privește detaliile cele mai mundane, arătarea – Triumful Paparudei – care va altera bunul mers al lucrurilor și care, in final, va destabiliza principiile de bază ale societății rurale. Firește că Paparuda este expresia alegorică a comunismului, iar urmările acestuia sunt doar sugerate. E nevoie de experiența anterioară a cititorului pentru a completa, cu propriile amintiri, imaginea Paparudei. Autoarea nu riscă, sub nici un chip, redundanța sau impresia de pedanterie pe care le-ar putea da imaginile mai categorice de atât. La douăzeci de ani după căderea vechiului regim, la ceva vreme de la primele incercări poetice ale Ioanei Ieronim, este de bun augur să privim in trecut, spre viața autentică, spre viața dintotdeauna. *) Ioana Ieronim, Triumful paparudei, Editura Vinea, București, 2009, 238 p.

Iulia Iarca este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București. A publicat cronici literare la revistele România literară, Cuvântul. Participă la un proiect de cercetare in cadrul Institutului “G. Călinescu” privind fenomenul literar al anilor ’90.In prezent, urmează in anul al doilea masteratul de “Studii Literare Românești”.