Cartea lui David (II). Cu mozartu’ prin casă

Dâgâdâm, dâgâdâm, așa o ia la fuga-fuguța David prin casă – aidoma unui căluț, la trap scurt -, îngrădit în entuziasmul lui nativ de dimensiunile inevitabil finite al încăperii, de cadrul ușii și de alte obstacole care i se pun în cale pe neașteptate. Obstacole cum ar fi spre pildă un colț de covor, pe care David nu-l bagă niciodată în seamă, pentru că bucuria lui este mult mai mare decât atenția. Și atenția nu se poate niciodată împărți între fuga cu un obiect drag în mână și un tâmpit de colț al unui covor: te și miri de ce mai există cu totul. N-ar putea fi oare toate covoarele rotunde, ca Davidchen să nu mai cadă pe ele cât e el de lung!?! Nu e prea lung încă, dar, orișicum, promite.
Ce mai, o cameră plină de pericole, camera lui. Acum stă trântit la pământ. Plânge și tata e musai să-l țină în brațe. Ca durerea lui să se oprească în iubire. Iar lacrimile lui fierbinți să se usuce pe umărul tatălui. Acum nimic nu mai doare, în brațe la tata. Viața are iarăși sens, iar nenorocirea a dispărut ca prin minune. Se mai văd doar urmele, nișe lacrimi nesuscate pe obrăjori. Da, a căzut, sărăcuțul de el. Mai ține și de faptul că David dansează în timp ce fuge, fără să-și ascundă bucuria față de armonia mișcării. Acum o ia la goană iarăși prin cameră, ca și cum cu câteva clipe în urmă nu s-ar fi petrecut o nenorocire. Ține ceva în mână. Nu văd ce este. Așa că mi-e frustrată curiozitatea, acea curiozitate care-a început cam pe la vârsta lui Daviduțu-liebeluțu și se reflecta în dorința de-a ști tot, ca și în lipsă elementară de răbdare.
Dispare în altă cameră. Nu mai apare. Nu știu ce s-a petrecut, așa că mă îngrijorez. Prea mare e liniștea. Să se fi întâmplat ceva cu el? Nici gând. Davidel stă în fotoliu răscrăcănat, relaxat la maximum, cu capul înfundat în pernă. Fiecare picior e agățat pe câte un braț al fotoliului. Eu doar bănuiesc unde e, căci văd în toată splendoarea lor doar ciorapii-pantalon bleumarin. Capul trebuie să fie pe-acolo pe undeva. Așa c-o iau pe dibuite. Fac un pas înainte și văd, dintr-o mare de albastru, capul cu păr castaniu deschis, cu gura râzând până la urechi. Și, totuși, în postura lui văd un fel de relaxare tensionată, pentru că nu-mi închipui cum reușește să deschidă picioarele așa de larg. Aha, să-mi arate mie ultima lui figură, acum înțeleg. Oricum, i-e bine.
De la pensiunea montană din Donnersbachwald, Austria, am luat capul unei păpuși de plastic. Bucata roșie ca focul, în formă de clește, se fixează pe chipul pistruiat al unei fetițe și-i de fapt părul ei azând continuu. Uuu, ia repede mâna, să nu te arzi!, mai degrabă nu-i pune mâna pe păr, că n-o să-ți fie deloc bine. Pe deasupra, părul încins poate mușca, atunci când se închide, claccc!!! și degetul prins doare nevoie mare. Pe deasupra, capul de plastic are un zâmbet înțepenit pe chip: “Uite mozartu'”, spune David deodată, râzând cu exact același zâmbet al jucăriei. Cu mozartu’ prin casă fugea Daviduț și nici n-aveam habar. Nu se putea ca țara de baștină să fie alta decât Austria, numai că nu mă așteptam să devin peste noapte contemporan al marelui compozitor.
Câteodată, când Davidchen stă tolănit în pat, întrebă îngrijorat despre noua lui jucărie: “Unde-i mozartu’ meu?” Arunc o privire iute primprejur, nu cumva să lipsească noul odor al Daviduțului din raza ochilor lui. Noroc că i-am găsit locui ei, jucăriei, așa că-i la vedere și-i pot împlini dorința pe dată. O apucă de clește ușurel, ca și cum n-ar vrea s-o doară ceva, o scoate și-o pune la loc pe chipul etern râzând, așa că jucăria ba are, ba este vitregită de părul ăla roșu ca focul. Care arde cu flăcări mari. Nu contează asta pentru băiețelul meu, care spune râzând fericit “mozartu’ meu”. După care îl așază cu grijă la locul lui, pe o boxă a radioului. De fapt, la locul lui, pentru că noi ascultăm mai tot timpul Radio România Muzical. Așa că, adesea, mozartu’ lui David ascultă Mozart.

Va urma