Cartea lui David (VI). Pisoaia, Plini și Loewa/ de Peter Sragher

David nu vrea să asculte poveștile de vis ale lui Oma, pe care i le spunea fiilor ei, Peter și Thomas, și-i adormea buștean în epoca comunistă. Nu vrea să asculte nici poveștile Cristinei, spuse cu voce lină, rar și adormitor, tocmai bune de închis ochii unui copilaș seara. Nu ascultă nimic, ci doar așa, pe bucățele, dar în schimb e un mare fan al revistelor. Lângă capul lui este un vraf de reviste, gata de răsfoit. Pentru el totul este o revistă, de la o bucată de foaie albă, care și ea trebuie citită pe îndelete, chiar dacă nu scrie nimic pe ea, până la revista-foto a lui tata, masivă și greu de ținut în mânuțele lui, darămite de mânuit, așadar de răsfoit. Totul trebuie răsfoit. Dat de la dreapta la stânga, cu mișcări egale sau iuți. Acum citește pe-ndelete cotorul roșu al unei cărți mult lăudate și spune, cum zice el, bazaconii, după ce-o citește de-a fir a păr. O fi o carte slabă. Și vede că nu prea are ce citi, așa că cere imperios “Leviste, eu vleau leviste”. Așa că David nu-și poate începe sau sfârși ziua fără reviste.

Acum, ar fi nedrept să spun că David chiar crede că o factură de aparat video, ce-i drept un pic colorată, dar plină de cifre și litere gri spre negru poate fi o revistă. Așa că bucuria mare a suflețelului său, zâmbetul ce-i deschide chipul, seninătatea care răsare pe obrajii lui sunt aduse de un produs glossy, eventual cu multe poze de femei și bărbați. Mai degrabă de femei. Râde și pune degetul pe un chip de femeie, iar apoi îi găsește un nume numai de el știut. Spre pildă de-acum cu revista în brațe o descoperă pe “Pisoaia, ea se cheamă Pisoaia”. Noi ne mirăm de numele găsit, dar ce să-i faci, zice Daviduț-liebeluț Pisoaia, Pisoaia rămâne. Și descoperim degrabă trăsăturile feline ale Pisoaiei, cu mănușile ei negre de lână sub care-și ține ascunse ghearele de fiară.

Am văzut cine-i și Pisoaia asta, dar nu pentru multă vreme, căci David, odată ce numește personajul feminin demn de cheltuiala de revistă lucioasă, care îți scapă printre degete, gata, și-a epuizat de-acum interesul pentru ea și trece mai departe fără regrete. Și cum vedem că multe chipuri de femei trec nenumite, adică lipsite de identitatea davideană, îl întrebăm de curiozitate “Da’ pe ea cum o cheamă?” Davidchenul se oprește din graba de-a termina de răsfoit în mai putin de un minut o revistă de vreo două sute de pagini. Cade pe gânduri. Trebuie să zică ceva, el, meșterul numelor de femei la minut. S-a hotărât, pe ea, uite pe asta din pagina de la stânga, o cheamă Plini. Și altele nu. Și pune degetul apăsat pe haina ei. Mulțumit de realizare, Davidel, cum îi spune de obicei Tantieni, strămătușa lui, începe să zâmbească și-i apare gropița pe obrazul stâng, pe care nu ne-o arată decât atunci când este pe deplin mulțumit de-o faptă a lui. Mult râvnită de noi, s-o vedem și să ne minunăm de cât de frumos este copilul. Ptiu, ptiu, să nu-l deochem. Are ceva roșu pe el?!? Noroc că da și-i apărat de deochi. Așa. Îi apare gropița de bucurie lui Daviduț pe obrazul stâng și, spre bucuria noastră, vedem că apare și una mică pe obrazul drept. Măi să fie. Chiar așa.

Încă o realizare a familiei Sragher. Gropițele de pe obrajii copilului. Sau o fi o realizare a lui și noi doar ne-o asumăm? Numai că Plini, sărmana de ea, își trăiește gloria efemeră la fel de repede ca și celelalte femei botezate de Daviduț. Dispare într-o clipită din fața ochilor noștri, înainte de-a putea vedea ce are din Plini fata din poză. Asta și spre disperarea mută și neștiută a producătorilor revistelor, care s-ar fi așteptat ca pe niște chipuri fotografiate cu greutate să zăbovească mai mult privirile. Dar ce poți cere unui copilaș de trei ani care în numire vede singura împlinire?!? Dă o groază de pagini deodată și-apare o figură care-i atrage atenția cu osebire. David se oprește mai multă vreme asupra chipului. Se gândește și nu întârzie să ia decizia. Numele e ca și dat: “Aceasta se cheamă Loewa”. Dixit. Nu se poate să-i spunem altfel. Așa că, indiferent ce ar putea crede alții, ea tot Loewa se numește. Nu încape îndoială. Cu toate că n-are păr bogat, așa, de leoaică, ci tuns scurt și negru, la modă, ea tot Loewa este. Ne întoarcem în deșert, cu mintea, să vedem unde am putea s-o plasăm, așa, pe leoaica lui David. Numai că-n clipa următoare iubitu, cum îi zicem noi, ne aduce iar în fruntariile Europei și ne taie porția de visare. “Gata”, zice intempestiv. Timpul de numire a fotomodelelor a luat sfârșit. Aruncă revista pe jos, iar noi mai apucăm să auzim doar țipătul Pisoaiei, turtită-ntre coperți.

Decembrie 2008