Ce modificări ar trebui făcute la legea PPP

de Șerban Păslaru, avocat asociat al Țuca Zbărcea & Asociații

Distincția între contractele PPP și contractele de concesiune încheiate conform OUG 34/2006, astfel cum aceasta ar trebui să reiasă din art. 10 al legii PPP, este neclară. Din economia întregii reglementări a noii legi ar rezulta, mai degrabă, că obiectul celor două tipuri de contracte este similar dacă nu chiar identic. Legea PPP exceptează proiectele PPP de la aplicarea OUG 34/2006 și reglementează o procedură distinctă de atribuire a acestora. Apare deci necesară clarificarea diferenței dintre contractele PPP și contractele de concesiune pentru a asigura astfel delimitarea ariei de aplicare a noii legi.
Din punctul de vedere al procedurii reglementate pentru atribuirea contractelor de parteneriat public-privat, propunerea legislativă se apropie oarecum de reglementarea în domeniu anterioară OUG 34/2006, reprezentată de OG 16/2002. În condițiile în care OG 16/2002 a fost criticată de reprezentanții Comisiei Europene întrucât dădea posibilitatea aplicării unei proceduri cu un nivel redus de transparență și care nu asigura competiția între investitorii privați, fapt ce a condus la abrogarea sa și emiterea OUG 34/2006, credem că noua lege PPP ar trebui să evite carențele vechii reglementări.
Art. 11 confundă contractul PPP cu contractele de achiziții publice de produse, lucrări și servicii, introducând o distincție, nenecesară, față de acestea din urmă.
Potrivit art. 18 și art. 20, desfășurarea procedurii de selecție a investitorilor privați și atribuire a contractului PPP se va face în baza unor norme proprii elaborate de către fiecare partener public. Credem că un domeniu de interes precum cel al PPP trebuie să beneficieze de o reglementare unitară, aplicabilă la nivelul întregii țării, cel puțin prin impunerea unor reguli și cerințe minime, obligatorii, în special în ceea ce privește procedura de atribuire. În caz contrar, se creează condiții ca unele autorități, centrale sau locale, să acționeze discreționar și să introducă reglementări care aduc atingere principiilor care stau la baza legii și interesului general de dezvoltare a PPP în România.
Termene nerezonabile. Termenele minime aferente “etapelor de definire a proiectului de parteneriat public-privat până la data semnării contractului” sunt nerezonabil de mici, ținând cont de anvergura și complexitatea specifică proiectelor de PPP. Scurtarea duratei de pregătire a unui proiect PPP ar trebui, într-adevăr, să se înscrie între obiectivele reglementării, însă 5 zile pentru negocieri și 8 zile pentru depunerea ofertelor finale, spre exemplu, sunt termene absolut nerealiste care pot lăsa loc, în practică, unor situații în care principiul asigurării tratamentului egal între investitori este grav încălcat.
Propunerea legislativă conține prevederi care par a recunoaște posibilitatea dării în administrarea companiei de proiect a unor bunuri proprietate publică (de exemplu, art. 33 sau art. 37). În realitate, utilizând terminologia Constituției României, compania de proiect ar trebui să dobândească un drept de concesiune asupra acestor bunuri, însă probabil inițiatorii legii nu au folosit acest termen corect plecând de la distincția artificială dintre contractele de concesiune și contractele de PPP, pe care noua lege încearcă să o introducă. Acesta este un alt argument împotriva acestei distincții întrucât concesiunea este singurul concept reglementat din punct de vedere constituțional care poate justifica preluarea bunurilor publice de către investitorul privat în structurile avute în vedere de noua lege.
ObligaȚii minime neclare. Potrivit art. 34 din legea PPP, compania de proiect urmează să preia obligațiile părților contractante. Introducerea unei astfel de clauze este salutară, întrucât lipsa unei reglementări în ceea ce privește (ne)anga jarea răspunderii proprii a investitorilor față de succesul proiectului și transferarea riscurilor către vehiculul investițional a creat, anterior, probleme în practică.
Totuși, nu este clar care sunt obligațiile minime de care investitorii ar trebui să fie ținuți direct sau dacă există astfel de obligații.
Legea PPP reglementează compania de proiect ca fiind societatea comercială având ca acționari atât autoritatea publică, cât și investitorul privat. Credem că ar trebui acoperite și situațiile în care investitorul privat creează o societate comercială tip vehicul având ca unic scop derularea proiectului (fără a avea ca acționar și autoritatea publică) precum și situațiile în care nu se constituie companii de proiect sau societăți comerciale de tip vehicul (existența acestor situații ar trebui permisă).