Ce se poate întâmpla într-o seară, la operă/ de Oltea Șerban Pârâu

Povestea mea nu se petrece la București, ci la Berlin și pornește de la producția lui Roland Schwab cu Don Giovanni de Mozart (premiera a avut loc în 16 octombrie), montare care a inflamat spiritele, a generat manifestații și a produs emoții pe scenă, în sală și chiar în fosa orchestrei.

Deși este o capitală a provocărilor culturale, nu se întâmplă frecvent la Berlin ca publicul să reacționeze la un al doilea sau al treilea spectacol după premieră cu huiduieli, care chiar dacă sunt contracarate de strigătele de bravo ale celeilalte părți a publicului, rămân în memoria celor prezenți ca un eveniment. Nu suntem în Italia, unde astfel de manifestări sunt frecvente, ci într-un oraș cu un public cu reacții temperate și, mai ales, familiarizat cu îndrăzneala montărilor.

De asemenea, nu se întâmplă des ca pasiunea celor de pe scenă să depășească limitele legilor teatrale și o crosă de golf să aterizeze în actul întâi în capul unui violonist din orchestră. Cu atât mai mult, nu este un lucru obișnuit ca unul dintre actorii figuranți să se împiedice într-o scenă destul de periculoasă jucată la marginea scenei și să se prăbușească în fosă peste muzicieni, producând un șoc atât de intens instrumentiștilor încât spectacolul să nu mai poată fi reluat deși, într-un final, s-a aflat că persoana accidentată se găsește, din fericire, în afara oricărui pericol.
Un fenomen care ar fi putut produce reacția violetă a spectatorilor, în afara îndrăznelii montării, este și seria de greve ale orchestrei, care a dus la prezentarea unora dintre spectacolele Deutsche Oper din ultimul timp jumătate cu acompaniament de orchestră și jumătate doar cu pian, aspecte care pentru publicul care plătește bilet nu reprezintă decât un element perturbator, solidaritatea socială în cazul în care plătești 100 de euro pe bilet fiind aproape nulă.

Totuși, manifestul tipărit de cei care consideră montarea lui Roland Schwab cu Don Giovanni o blasfemie sau manifestația organizată de aceștia în fața operei reprezintă mai mult decât atât și este reflexul faptului că Berlinul rămâne un oraș care acceptă îndrăzneala și avangarda, dar poate avea și reacții în fața acestora, reacții care divid publicul în tabere pro și contra și care nu se petrec în presă sau la nivelul criticii. Ci chiar în viața reală.
Personal, mă situez hotărât în tabăra pro, modul în care Roland Schwab prezintă falimentul moral al modului de viață al lui Don Giovanni, irosirea care îl conduce spre sfârșitul previzibil, intensitatea fizică și psihologică cu care este descrisă evoluția eroului având o putere hipnotică. Reflectarea lui Don Giovanni alături de Leporello în grupul de actori care îi ilustrează multiplicitatea are o forță scenică și o diversitate esențiale pentru a susține vizual o montare a anului 2010. Scenografia complexă și puternică a lui Piero Vinciguerra, costumele modulare semnate Renée Listerdal, dar și contribuția coregrafică la mișcarea scenică oferită de Silke Sense contribuie la crearea acelei impresii generale de forță care ne cucerește, fără a umbri puterea muzicii mozartiene în sine.

Una dintre operele cu cele mai multe arii și duete celebre din istoria muzicii, Don Giovanni le oferă tuturor celor opt personaje posibilitatea de a-și evidenția forța artistică și darurile muzicale, atât în arii cât și în ansambluri – septetul din finalul primei părți este una dintre cele mai bine și divers expresiv cântate scene pe care le-am auzit vreodată live -, contribuția celui care semnează conducerea muzicală, Roberto Abbado, fiind și ea importantă pe parcursul întregii opere.
Cele trei personaje feminine sunt cele care aduc culoarea în nota întunecată a montării, culorile care încadrează vizual producția fiind negru și alb, cu o intensă tușă de roșu marcând infernul. Deși sunt introduse în culori pastelate, cele trei doamne, Zerlina (Martina Welschenbach), Donna Anna (Marina Rebeka) și Donna Elvira (Ruxandra Donose) au fiecare forță și personalitate, cea care iese în evidență fiind Ruxandra Donose. Fără îndoială personajul cel mai complex, pendulând între pasiune, gelozie, dorință de răzbunare și o incontestabilă noblețe a atitudinii, Donna Elvira este întruchipată de Ruxandra Donose cu intensitate și dramatism, timbrul de mezzo marcând discursul vocal cu forță în acut și culoare intensă în registrul grav, evoluția ei actoricească fiind de reală anvergură.

În ceea ce privește personajele centrale, Don Giovanni și Leporello, întruchipate de doi specialiști ai acestor roluri, italienii Ildebrando D’Arcangelo și Alex Esposito, ei investesc o energie și inventivitate scenică ieșite din comun în portretizarea celor doi eroi. O astfel de demonstrație de atletism atât vocal cât și actoricesc cred că poate fi văzută foarte rar pe scenă, iar dublarea performanței scenice cu o perfectă cunoaștere muzicală a partiturii reprezintă o tentație căreia are toate motivele să i se lase pradă.
Nici un personaj din lumea operei nu a fost subiectul mai multor analize și interpretări decât Don Giovanni. În spiritul acestei permanente căutări a moralei poveștii sale, producția lui Roland Schwab de la Deutsche Oper cred că va rămâne un reper. Seria spectacolelor de toamnă s-a încheiat, dar în luna iunie 2011, va urma o nouă suită de spectacole, la care cu siguranță biletele vor fi epuizate cu mult timp înainte.

OLTEA ȘERBAN-PARAU (n. 12 martie 1969) este muzicolog și critic muzical, actualmente redactorul-șef al postului public Radio România Cultural, după ce a condus timp de 7 ani postul particular Radio Romantic. Semnează în continuare rubrici săptămânale în Ziarul de Duminică și Adevărul literar. Activitatea ei publicistică cuprinde peste 2.000 de articole apărute în presa scrisă, majoritatea pe teme muzicale, sute de emisiuni și programe de radio și numeroase emisiuni și apariții TV. Este semnatara traducerii și a articolelor privind compozitorii români pentru Larousse – Dicționar de mari muzicieni, și responsabilă cu secțiunea muzicală a Dicționarului enciclopedic. Este membră a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. A fost distinsă cu mai multe premii, printre care Premiul pentru Originalitatea Profilului Radiofonic al Consiliului Național al Audiovizualului în 2002 și Premiul pentru Publicistică al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România în 2006.