Ceva ce nu e, deși ar putea fi curând/ de Felix Nicolau

Noua poezie a Andrei Rotaru m-a luat oarecum prin surprindere. După lirica programatică din “Într-un pat sub cearșaful alb”, având-o ca figură tutelară pe Frieda Khalo, poeta intrase într-o fază de macrameuri. Texte foarte bine strânse, niciun cuvânt în plus – un fel de dicție ireproșabilă. “Ținuturile sudului” (Paralela 45, 2010), însă, sunt descleiate, mai mult melancolice decât nervoase, oscilând între viziune dureroasă și violență reprimată.

Un volum despre al patrulea ochi, cel al sentimentului. Sau, o viziune a sentimentelor, deloc intelectuală sau fundată pe artificii metaforice, ci una magnetică și transtemporală. Mai degrabă o descriere a mirosului de vis, de continuă sugestie: “zilele astea încep cu zilele de altădată:/ cineva se așază pe marginea patului,/ mă întreabă dacă nopțile sunt imprimate pe piele,/ dacă am visat cum mă acoperă nisipurile./ (mirosul tău de brad se răspândește în camera mea)” (“și mai mult nisip”). Citesc de parcă aș reviziona “The Pillow Book”, filmul acela japonez din 1996 cu mesaje transmise prin oameni tatuați. Rareori imagini clare, din fericire rare, căci raportabile cultural. Bunăoară, la Coleridge: “sunt ca un vapor de lemn în care port doar morții”.
Fosta carne douămiistă, supurândă, a devenit acum materie transparentă. Parcă toate aceste poeme ar pleca de la principiul nonidentității: “când corpul tău îmbracă alte corpuri/ vă privesc de departe. am doar culoarea voastră verde/ (…)/ strânși în carnea voastră, vă dezbrăcați unul pe altul/ și sub pământ” (“Verde”).

Uneori, scot capul lăstari expresioniști, dar se ofilesc destul de curând, invadați de o vegetație stufoasă ce mai mult sugerează decât ascunde. “Alte dimineți” este un nod al cărții: “recunosc dimineața/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile/ picioarele lui goale pedealează la nesfârșit./ aici viața începe printre zăbrele. mă îmbracă în rochii interminabile,/ și viii îmi aprind lumânări. în stânga, o clopotniță veche.// în ea, dansul meu devine violent,/ îmi leagănă trupul, prin dreptul ferestrelor zidite,/ într-o lumină care crește./ și nici buchetele de pământ și nici ochii celorlalți/ nu ajung în camera asta. ca o imitație,/ de parcă dai cu iarbă peste cearșaful care mă acoperă/ și încerci să-mi faci un contur”. Nu contează ce filmează acest ochi secret al imaginatiei, cum filmează. Se trece ușor dintr-o realitate în alta, totul pare haotic, dar fiecare element are un rol distribuit cu atenție. Nu este dicteu automat, nici vis, ci un fel de delir condus doar de simțuri și senzații: “a început același șir indeterminabil de zile/ în care nu mă simți. lucrurile frumoase au înfățișarea/ animalelor ce se împerechează în haite” (“fără puteri”).

Sunt poezii metafizice care nu se adresează cerului. Ajung izbucnirile imaginației afective ca să desființeze normalitatea rigidă: “îngenunchezi,/ mă ridici cu mâinile noi uriașe. casa începe să se clatine./ și noi și ea și noi și ea” (“despre mine”). Tensiune maximă, dorințe pătimașe, revărsate toate într-o comunicare ce nu are nevoie de cuvinte. Cele mai bune clipe ale acestei arte sunt asigurate de vizionarismul ardent, ce-i drept foarte curând contrapunctat de prăbușiri abulice. “Mâini” este, în fond, un frison lecturabil: “din când în când nu mai avem mâini./ stăm cu trupurile lipite unele de altele,/ ne privim când vrem să ne îmbrățișăm,/ din locul mâinilor ies ierburi înalte”. Ca în filmele lui Tarkovski, doar bănuim care sunt cauzele acestui consum nervos necruțător. Imaginea pe care lectura o creează în creierul nostru niciodată nu are contur precis, logic. Vifornițe și acalmii. Nu reprezentare, ci descriere de stări acompaniate de gesturi: “soarele și trupurile întinse la mal/ lovesc apa încet. ne afundă în ea și, din locul în care dispari,/ algele desenează forma unui trup cu mâinile tale”.
Unde se observă calitatea scrisului Andrei Rotaru este în evitarea teatralismelor patetice, a prețiozităților culturale și a imaginilor extrem de căutate. Dacă aș face o comparație între ea și alți poeți afini (n-o să fac așa ceva, Doamne ferește!, pentru că știu că Andra s-ar enerva teribil), ar reieși subtilitatea și finețea superioare multor poeți tineri vedete ale momentului.
Și poate că o asemenea finețe este posibilă datorită regimului ficțional al trăirilor. Ficțional la modul rememorativ și imaginativ. Prezentul acestei poezii este trecutul sau viitorul. Prezentul constă în efortul de a depăși un prezent fără noimă, rămășițe și speranțe: “aproape am uitat cum arată mâna ta cu nervurile fine/ ascunse în pumnii mei acum mult timp” (“Până la tine”). Și mult yin, multă apă, frământare, deformări și reformări. O curgere de stări și premoniții rezolvate adesea în trompe l’oeil – deschideri imense, dar aparente și amenințătoare: “doar un cearșaf plutește deasupra patului. un cer întunecat, înghețat./ ating o parte a lui, se ridică. mă forțează să scurm în tavan./ îl dau deoparte./ atunci privesc prin capetele unui cer desfăcut/ gata să se reverse” (“Tavanul”).

Ce mi se pare remarcabil este felul în care poeta scurtcircuitează realitățile, după o tehnică de obținere a metaforei, însă fără să apeleze foarte des la figura de stil propriu-zisă. Cearșaful, tavanul, pânza, lemnul, apa, frigul, liniștea, varul sunt introduse în ringul discursului simplu, brut. Poeticitatea discursului ei își are sursa nu atât în sforării stilistice, cât în viziuni mitice, teribil de încărcate emoțional și punctate de observații surprinzătoare prin subtilitate, iar nu prin bizarerie. De exemplu în “Ferestrele”: “animalele coboară deodată/ caii sălbatici se apropie de mine./ îi mângâi și ei mă ating cu o piele întoarsă, moale”.
Poezie pură, deja dincolo de postmodernism și de modernismul nostru mereu recuperabil.

Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru și rece) și versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎ la revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.