Crescătoria de cruci/ de Saviana Stănescu

cresc cruci de un an de zece de o mie

nu mai știu de când e-o meserie

veche m-a-nvățat tata și pe el bătrânul

care-și ținea crucile în odăiță-n casă

mâncau cu el dormeau cu el ca acum nene

erau drăguțe mici dar se poceau

cu timpul se-ndreptau se-nălțau creșteau

ca alții într-o viață

bine că venea unul altul și le lua nene

venea și zicea uite aia

pe aia o vreau aia-mi place aia-i bună

o pipăia râzând pe la brațe la mijloc

se frecau porcii de lemnul ei lucios moale

și-o luau apoi una două în spate

da’ nici ea nu-i lăsa se lipea

de creștet de umeri cu tot trupul nebuna

îi vedeam pe ăia dup-un an după zece

cărându-și gârboviți aleasa

până când se duceau săracii în pământ ca omu’

ea rămânea de pază afară să nu iasă vreunul

la aer nene