CRONICA LITERARA/ Artă adevărată

Dacă pe Angela Marinescu o recunoaștem cu relativă ușurință intr-unele dintre volumele poeților tineri de azi (băieți buni și fete rele, deopotrivă), este și mai ușor să o identificăm intr-un volum propriu. Probleme personale* are dimensiunile unei plaquette și se citește in maximum douăzeci de minute, ceea ce nu inseamnă insă nici subțirime a poeziei, nici facilitate a lecturii ei. Scrisul industrios și expresia abundentă a unor obsesii “texistențiale” n-au fost niciodată specialitatea autoarei. Există chiar un efect interesant de contrast, intre aparenta despletire haotică a multor poezii și spațiile, până la urmă, reduse in care ele se inscriu. Lirismul Angelei Marinescu este mai degrabă intensiv decât extensiv, concentrat, nu lăbărțat, in inșelătoarea lui dezorganizare; uneori, farmaceutic preparat. Imaginea de Cruella De Vil pe care poeta extrem-“șaizecistă” și-a creat-o in timp a fost cultivată cu grijă, pentru ca marginalitatea socială dorită și autodistrugerea serială să ofere fiecărui poem garanția unei autenticități morbide și aerul greu al experiențelor ultime. Cine crede că face poezie adaptându-se, ieri, la Tezele din Iulie și căutând, astăzi, filiera mănoasă a multiculturalismului, cine crede că poezia se scrie in lumina reflectoarelor sau pentru a ajunge acolo, acela va scrie exact “poezia” pe care o merită. La Angela Marinescu, experiența poetică se dovedește una limită, iar condiția in care o poate traversa (fără a o consuma integral) este cea a scrisului “până la capăt”, cu “cenușa rapidă”. Când recitim textele din Probleme personale, sesizăm, dacă nu secretul mai profund al acestei poezii de o frumusețe violentă, cel puțin tehnica ei de precipitare. Autoarea, proiectată cu totul in personajul pe care-l reprezintă (intr-o bandă a lui Möbius mai postmodernă decât ar vrea s-o recunoască), arde etapele constituirii enunțului și produce in discursul poetic, cu o rapiditate exersată, alunecări de teren biografic. Boala fiind starea mulțumitoare a eului liric, iar moartea, experiența experiențelor, traumele evocate cu plăcere descriptivă sau inregistrate live, in chiar actul scrisului, deschid porți de acces către o interioritate tulbure. Dar intrucât Angela Marinescu iși controlează perfect sistemul ce neofiților le poate părea virusat, această lume interioară bolnavă, gotică, post-expresionistă, este procesată cu dexteritate tehnică și in deplină conștiință literară a potențialului ei expresiv. Butada conform căreia singura diferență dintre Salvador Dali și un nebun e aceea că Dali n-a fost nebun poate fi amintită aici, deși poeta noastră preferă vădit suprarealismului dadaismul… Miza ei nu este să spună nu acolo unde toți ceilalți spun da (și viceversa), ci să scrie o poezie liberă și vie, nesufocată de propriile, inevitabile, figuri stilistice și convenții literaturizante. Și in acest punct de inflexiune a autenticității, Angela Marinescu e mai mult cerebrală decât senzorială, utilizându-și stările și folosindu-se de o legendară psihopatie pentru a face cu sine insăși, in convulsiile ei, artă adevărată. Oligofrenie o spune pe scurt și extrem de clar: “imi pulsează/ gâtul/ de plăcere/ când văd/artă/ adevărată/ sunt/ oligofrenă/ pentru că nu mai cred/ decât in/ poezie/ și oligofrenii/ sunt dezinhibați/ și se aruncă/ in/ sex”. Coincidențe dezvoltă puțin și devoalează mai mult concepția propriei poezii, ce poate fi luată in sens teoretic, poietic, sau chiar ca o naștere repetată și terifiantă, de fetuși morți: “nu am vrut să impun nimănui nimic,/ mai ales să sufere pentru poezie, să vomite, să se distrugă,/ să fure, să se călugărească, să devină travestit și homosexual sau/ să ucidă,/ tinerii ar trebui să știe aceste lucruri ce chiar și mie/ mi se par a fi, acum, complet indiferente, indepărtate, instrăinate./ e drept că, personal, m-au marcat destule/ intâmplări dar asta a ținut, strict, de creierul meu; pentru că/ peste toate intâmplările a tronat posibilitatea mea de a incasa și nu/ de a primi./ este dreptul meu de a face caz, pe de altă parte, de un asemenea/ dar de la Dumnezeu, să nu ți se intâmple, de fapt, nimic/ să nu simți nimic și, totuși, să te legi la cap cu niște cuvinte/ ce se apropie tiptil, de tine, ca șobolanii intunecați și să le diseci/ până la epuizare./ și nu știu cum naiba dar fiecare cuvânt ce m-a trăsnit in față/ s-a convertit, din toate punctele de vedere, intr-o intâmplare/ semnificativă/ nici să fi vrut in ruptul capului și nu s-ar fi petrecut/ atât de rapid, de constant și de mortal./ de aceea, zic, nu vă luați după mine și, mai ales, nu mă judecați./ strămoșii mei au fost preoți și hoți de cai/ iar eu sunt o hoață bătrână/ și unsă cu toate unsorile.”. Un final memorabil, cum mai sunt câteva in Probleme personale (de pildă, in Poemul cel mai de jos sau in splendidul Cântec de dragoste susurat fiului de către “o mamă de c…”). Placheta abundă in imagini voit șocante și e populată de personaje cu tare sau dizabilități, la antipodul masei omogene de oameni sănătoși, normali și mediocri. Bâlbâitul, handicapatul, alcoolicii anonimi, toxicomanii, frații incestuoși, homosexualii și lesbienele cu “anusul subminat de sânge”, emigranții “surescitați/ drogați până la capăt/ cu coatele in sânge”, negrii și săracii care iși dau mâna, handicapata și oligofrena, parazitul, putoarea, lepra… fac insă o simplă figurație. Lipsite de consistență și autonomie real-ficțională, ele sunt ipostaze marginale selectate de autoare, măști puse pe față pentru a stârni susceptibilități și a inerva sensibilități. In spatele acestei cohorte a devianților și exclușilor stă un regizor feminin care-și caută, in calitatea de personaj, atribute negative și dezgustătoare particularități. Cu ochii pe tine e o ars poetica adunând categoriile defavorizate pentru a sparge cu ele nu atât ordinea burgheză a lumii, cât acea logică – mai teribilă decât boala și spasmul – a poeziei previzibile: “in cartierele marginale trasate exact cu echerul senzual/ al perversiunii/ negrii și săracii iși dau mâna/ se inlănțuie până devin homosexuali/ acolo se sărută ei liberi direct pe sânge/ singuri și compromiși fizic// marea plictiseală efemeră/ nu știe să joace șah/ intotdeauna ordinea ei logică/ a fost invinsă/ de hățișul rupt și tăiat/ din spatele ochilor inguști/ de felină/ acolo plânsul lung și negru/ al poetelor necunoscute/ mânjește ecranul cu plasmă.”. La Angela Marinescu, rezumativ și concluziv, marginalitatea socială și deviația umană sunt precondiții pentru centralitatea și puritatea experienței lirice. “Mușcătura rece a scrisului”, mâna introdusă in ruptura tot de ea făcută, plumbul “tăiat geometric/ de la capătul fiecărei nopți” fac din materia biologică sau psihotică un material poetic și o formă in care viziunea se instalează printr-o bruscă penetrație. Jucându-se cu cuvintele, autoarea se declară o intraterestră, cu capacitatea de a penetra orice formulă artistică, orice modă literară. Trece prin toate, fără cine știe ce probleme, și ajunge Dincolo. Se laudă? Desigur, dar cu deplină justificare. Angela Marinescu poate, ea, să facă in continuare o poezie extraordinară, in condițiile in care majoritatea colegilor de generație și a poeților apăruți ulterior au căzut in sterilitate sau autopastișă. Două exemple de modul plural in care această autoare atât de imitată și copiată in ultimul deceniu reușește să ne arate valoarea originalului. Toamna care a trecut: “imi amintesc cum, in toamna care a trecut,/ instinctul de conservare a fost mai puternic/ ca oricând/ poate tocmai din cauza bolii ce s-a ivit din senin/ ca un trăznet pe o pajiște ruinată/ și care, in limba română, semnifică chipul roșu, contorsionat,/ plin de o pasiune rece ca ghiața, a racului/ și care inaintează greu și invers,/ dintr-o lume fără informații necesare ca aerul/ și fără găuri negre,/ inspre universuri bogate in puncte de o densitate/ egală cu a cuvintelor ce au răsărit mereu/ pe fruntea și pe pieptul meu ca niște flori carnivore// oare de ce imi place atât de mult să-mi amintesc și fiecare/ amintire s-o asociez cu moartea/ (eu) niciodată nu am fost cu adevărat in viață/ viața mea a fost ca soarele din spatele norilor/și, după ce norii s-au risipit,/ soarele, turbat, a făcut scrum totul,/ in afara razelor proprii/ ce s-au intins leneșe și nepăsătoare/ și apoi, s-au distrus strict intre ele/ fără să mai țină cont de nimeni și nimic”. Și o Amintire de medicinistă: “la autopsiile la care am participat/ vulnerabilă la frig/ cu ferestrele larg deschise in orice anotimp/ de-a lungul anilor/ ca studentă la medicină/ cu formolul răscolit de mâinile/ noastre inepte/ și precise/ ca orice instrument tehnic/ aplicate direct pe mort/ niciun cadavru nu a fost/ mai aproape de perfecțiune/ de revolta lividă și cenușie/ și de obscenitatea ultimă/ aceea care te mai ține in viață/ la sfârșitul vieții/ ca poezia”. M-am intrebat deseori ce este poezia; la ce element sau valoare poate fi redusă ea, intr-o unitate care s-o conțină și s-o exprime integral. Poezia nu e neapărat tema ei; nu e problema pe care o poate pune; nu e discurs; nu e simbol; nu e ornamentică, dar nici esență aproximată liric; nu e lirism (deși am crezut asta), cu atât mai puțin personaj proiectat sau tipologizat, conflictualitate epică ori vivacitate dramatică. Poezia nu e viziune (cum iarăși am crezut) și nu e intensitate specială; nu e figurativ, după cum nu e non-figurativ. Nu este nici măcar obsesie. Poezia e expresie. *) Angela Marinescu, Probleme personale, Editura Cartea Românească, București, 2009, 72 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.