Versiunea completă
Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA/ La Canal

Raportate la memorialistica foștilor noștri deținuți politici, digitațiile „autoficționale” ale unor autori din ultimul val au ceva jenant. Din fericire pentru aceștia din urmă, cele două genuri nu sunt comparabile, după cum nu pot fi comparate experiențele de viață topite in cărți.

Daniel Cristea Enache · 16 decembrie 2009 · 17 min de citit

Fără a generaliza, să spun că prefer din capul locului (deși impactul lecturii rămâne decisiv) modestia unui om care a tot amânat, până la ultima vârstă, fixarea pe hârtie a unor dramatice episoade biografice – vanității imaturității scriitoricești, ce-și stabilește ca obiectiv suprem publicarea cu orice preț. După Florin Constantin Pavlovici, debutant la 65 de ani cu Tortura pe ințelesul tuturor, Adrian Oprescu impinge și mai mult in față momentul primei cărți, publicând Vărul Alexandru și alte povești adevărate* la borna 78. Distanța consistentă intre anii de inchisoare (1949-1951) și anii de reproiecție memorialistică a detenției il ajută pe autorul-personaj să vadă lucrurile in perspectivă și intr-un mod stilistic necontaminat de febra răzbunării. Aversiunea față de figurile “de neuitat” ale gardienilor scelerați, informatorilor zeloși, brigadierilor lași din penitenciar și de la Canal se resoarbe intr-o silă, așa-zicând, sistemică. Accentul personal, implicarea individuală sunt diminuate, făcând posibilă executarea veritabilei radiografii. Pe de altă parte, publicându-și mărturia nu imediat după Revoluția din 1989, ca majoritatea celor eliberați de frică și scăpați de cenzură, ci după aproape două decenii, Adrian Oprescu se detașează, spre meritul lui, de moda rememorărilor zguduitoare și de nota previzibilă a unor amintiri in serie, autovictimizante și autoeroizante. In anii ’90, s-a ajuns la un exces depozițional și testimonial, la o supraofertă de existențe văzute dintr-un unghi propriu și livrate celorlalți cu garanția obiectivității depline. Din păcate, depozițiile nu s-au suprapus, unele nici măcar nu s-au intersectat. Cam toți au vrut să figureze in loja de onoare a caracterelor nepătate, acoperind cu un zgomot de fond mai degrabă eticist decât etic glasurile izolate și parcă rușinate ale adevăratelor victime… Astfel că, oricât ar părea de ciudat, momentul debutului atipic al lui Adrian Oprescu nu este tardiv. Prin atât de lunga așteptare, autorul scapă de zgura unui gen care s-a cerut pe piața românească de carte și se adresează, totodată, unei generații ce vede regimul comunist numai din afară, din exterior. Această nouă generație de cititori nu a trăit comunismul, ceea ce implică, desigur, riscul necunoașterii și al idealizării. Dar nici nu se simte parte a tabloului istoric, element component al situațiilor și mecanismelor descrise. Un cititor foarte tânăr de azi, pe care comunismul cu lozincile lui și anticomunismul cu clișeele sale il lasă rece, e posibil să traverseze mai bine epoca descrisă de Adrian Oprescu decât cei care au trăit-o efectiv și decât autorul insuși. Neinfluențat de noxele ideologiei unice, ale Adevărului și Dreptății cu majuscule simbolic-discursive, el ia din aerul prezentului o doză de relativism și se lasă convins nu de exerciții retorice pe o temă dată, ci numai de acele demonstrații din aproape in aproape, “matematice”, inatacabile. Controlul documentar al unor astfel de mărturii fiind de obicei greu de făcut, onestitatea nefabulatorie a foștilor deținuți reprezintă condiția indispensabilă. Atunci când există, ea nu oferă automat și textura paginii, ceea ce dă culoare, substanță și semnificație episoadelor de inchisoare. Există victime reale, dar care nu au darul expresiei suferințelor indurate, după cum există impostori ai suferinței, cu talentul de a o inventa literar. Fără plasticitatea și umorul negru al lui Florin Constantin Pavlovici, Adrian Oprescu iși accesează aproape inginerește anii de tinerețe “petrecuți” după gratiile regimului popular. Are un concept și o schiță de lucru, un plan de la care nu se abate digresiv și o cât se poate de logică impărțire a materialului biografic cu care operează. Intr-o compartimentare strictă și intr-o expunere lineară, respectând succesiunea momentelor fără a le amesteca in apele memoriei afectiv-asociative, Vărul Alexandru… incepe cu Colțul meu de rai (amintiri din copilăria burgheză, lipsită de griji), continuă cu Căderea in infern (arestarea și detenția) și se incheie printr-un Epilog postconcentraționar. Finalul cărții e la fel de exact, just și clarificator ca inceputul ei. “Amintirile mele clare incep de la vârsta de cinci ani. De atunci nu am mai uitat nimic”, ne avertizează autorul in prima frază, grăbindu-se să adauge, ca precizare introductivă: “Numai că, pe vremea aceea, totul era supradimensionat, totul părea imens” (p. 27). Pe ultima pagină, inchiderea este simetrică, inversă, dinspre optimismul tâmpițel al tinereții spre ințelepciunea septuagenarului care il reproiectează in contrast cu grozăviile traversate: “Si-am izbucnit in râs. Un râs sănătos. Eram singur cuc. M-am simțit dintr-o dată optimist și fericit. Nu aveam nici un motiv să fiu așa. Nici măcar unul. Nici o poartă din viața pe care o puteam zări in fața mea nu era deschisă. Dar eram tânăr” (p. 363). Acestea fiind reperele intre care se așează cele trei secțiuni și “poveștile adevărate” grupate (crono)logic, centrul de greutate și de interes al cărții se află in secțiunea mediană. Secvențele din paradisul copilăriei sunt subțiri și irelevante, documentar-literar, in raport cu cele ulterioare, din impuțiciunea fizică și morală a inchisorii. Si totuși, preistoria infantilă a acestei experiențe teribile are rolul ei in economia cărții. Printre episoadele “copilului universal”, cu șotiile și spaimele lui, cu indrăznelile și timiditățile vârstei, se intrevede mereu o anumită alcătuire familială și socială, uneori prezentată direct. Stâlpii “vârtoși” ai unei porți de pe conacul de la Cezieni, casele făcute la inceputul secolului trecut și vila executată de meșteri italieni, pivnița incăpătoare și acareturile in bună rânduială, camerele de patru metri inălțime, hota masivă de lemn și căruța, șareta, docarul, faetonul, trăsura, sania așteptând cuminți anotimpul și condițiile de utilizare, ușile solide și bine incuiate de care micul protagonist și vărul lui Alexandru, pedepsiți, nu mai pot să treacă: totul arată o intocmire a averii, o cuprindere și o firească așezare a vieții intr-o matcă. Lucrurile se fac cum se cuvine, se stăpânesc cu grijă și se dau mai departe, cu unele distorsiuni familiale (un unchi ce moștenește partea lui de avere nu se comportă ca un boier, ci ca un ins avid să o mărească), dar intr-o curgere lină și amplă a existenței comunitare. Un val de respect rural acompaniază trecerea bunicului – adevăratul spirit de boier – in trăsură, alături de nepotul incântat: “Traversam văioaga care ne ducea in sat și intram pe ulița principală. Lângă fiecare poartă erau bănci făcute din scânduri țintuite pe patru țăruși infipți in pământ. Fiind sărbătoare, pe bănci ședeau sătenii, in straie strămoșești, frumos colorate. Era obiceiul să stea «la taină», pentru că, in afară de horă pentru cei mai tineri, altă distracție nu aveau. Pe măsură ce trăsura se apropia de ei, ii vedeam, de o parte și de alta a uliței, cum se ridicau in picioare. Era salutul lor. Bunicul ridica pălăria și o balansa de sus in jos. Era răspunsul lui la salut, care se ținea până se termina satul. Eu priveam inapoi la cei ce se așezau iar la taină, după trecerea noastră. Ridicatul și așezatul sătenilor era ca un val ce străbătea satul și ne insoțea prima parte a călătoriei” (pp. 57-58). Senzația de trăinicie a lucrurilor, a așezării și a casei o poate avea numai memorialistul de azi, nu și copilul din trecut. Tot acest supliment descriptiv și valorizator, oferit prin rememorarea atentă a vieții de familie și a ritmului ei, este opera celui care, odată cu instalarea comunismului, a pierdut totul. Străbătând un același drum, la vârste diferite, el poate compara cele două realități (interbelică și postcomunistă), constatând fotografic dezastrul istoriei: “Când străbăteai câmpurile, pe vremea copilăriei și chiar a adolescenței mele, peisajul era complet diferit de cel de astăzi. Cum adică, nu era același?, se vor intreba cei care il văd astăzi. Nu era același șes intins la nesfârșit? Ba da, ca intindere era același, dar arăta altfel. Si arăta altfel pentru că era ca o incăpere mobilată cu gust pe lângă o hală pustie și cu geamurile sparte. Peste tot erau presărați copaci: meri și peri pădureți, nuci, ulmi, stejari, liziere de salcâmi, crânguri, haturile cu arbuști și tufe, vizuini de iepuri, cuiburi de prepelițe și potârnichi. Când munceau la câmp vara, țăranii aveau locuri umbrite, unde să mănânce și să tragă un pui de somn. Copacii, haturile, crângurile și, in special, lizierele de salcâmi rețineau in troiene zăpada viscolită. Ea se topea incet primăvara și intra in pământ. Dacă venea o ploaie torențială, apa băltea pe terenuri, intre haturi, care jucau un rol important. Dispărea apoi fără să facă pagube, fiind inghițită incet de pământ. Și pe atunci verile erau secetoase in câmpie. Dar recoltele tot erau bune. Astăzi, copacii, crângurile, arbuștii au dispărut și in locul lor, pe kilometri de suprafețe necultivate, pe pârloage, au apărut pungile de plastic pe care vântul le bate de ici-colo de la un an la altul. De asta când, după șaizeci de ani, am refăcut drumul de la Caracal la Cezieni, nu am mai recunoscut nimic din peisajul pe care il străbăteam in copilărie, in trăsură, alături de bunicul imbrăcat in costum alb de buret” (pp. 60-61). Dacă in descrierea raiului pierdut Adrian Oprescu este prea direcționat-didactic, destul de previzibil, de la un punct incolo, in ceea ce-și amintește, Căderea in infern ii prilejuiește numeroase pagini remarcabile, intrețesute strâns cu episoadele dramatice lăsate in urmă. Dar, iată, nu de tot… Spațiul deschis și gospodărește amenajat, precum și interiorul plin de surprize, dar securizant al casei bunicilor fac acum loc unui spațiu comprimat, pus parcă in menghină, o dată cu viețile cobailor disponibili. Sentimentul că nimic rău nu se poate intâmpla pe intinderea și in atmosfera patriarhală a Cezienilor e inlocuit de spaima (intâi viscerală, apoi rațională) că absolut orice se poate face, in penitenciar sau la Canal, cu cei intemnițați din motive politice, cu motivații contextuale și pretexte absurde, pe o aceeași platformă de supunere, infricoșare și batjocorire a omului. Tânărul student, săltat de la cursurile Academiei Comerciale in dimineața lui 15 octombrie 1949, iși va pierde, gradual, inocența. Procesul in sine merită urmărit in carte. Autorul implicat va admite la un moment dat că “ii injurasem tare și fără rezerve”, primind pentru aceasta de la “ei” doi ani de inchisoare. Numai că tot el, comparându-și pedeapsa cu ale altora, care realmente nu făcuseră și nu spuseseră nimic “dușmănos” la adresa regimului, va considera că a scăpat ieftin. Intrând astfel in logica strânsă de sistem deviat a socialismului de stat, protagonistul va avea strania senzație de alteritate a propriei “vinovății” și a propriei persoane. Privindu-se din afară, cu obiectivitate, și raportând cuantumul personal de suferință la cel pe care-l inregistrează in dreptul unor colegi de detenție, el nu mai poate avea acea neagră jubilație a scufundării fostei victime in vechea ei durere. Pe nici un segment al evocării experienței lui carcerale, autorul-personaj nu se plânge live și nu-și plânge de milă, retrospectiv; nu se vaită și nu-și blesteamă zilele, soarta, țara. Memorialistul are o abordare “tehnică” și o accesare metodică a infernului prin care a trecut. Iar deținutul din 1949-1951, studiat atent și translat, cu tot cu comportamentul lui de atunci, in filele “poveștilor adevărate” publicate după șaizeci de ani, nu urmărește supraviețuirea cu orice condiție, ci rezistența cu orice preț. Nuanța este foarte importantă, in spectrul extrem al zilelor și nopților de arest, iar apoi in anotimpurile petrecute printre politicii scheletici și greii de drept comun. Scenele pe care Adrian Oprescu le conturează prin reconectare la intâmplările trăite sunt pe cât de bogate in detalii, pe atât de impregnate de semnificația pe care, incă din momentul inițial, o iau. Studentul aruncat in inchisoare vede bine lucrurile și faptele și caută să le priceapă cât mai rapid, in conexiunile și – mai important – in rădăcina lor. Nu se lasă orbit de suferința fizică și nu poate fi deposedat de simțurile lui (inclusiv cel moral), de care continuă să se folosească pentru a inregistra inchisoarea, adică infernul, și a o ințelege ca atare. Inocența, echivalând cu increderea deplină in instituții și in oameni, in valori și in principii, și-o pierde in trepte; numai că treptele acestea sunt dese și coborâtoare. Cu cât este pus in situații mai umilitoare, tratat ca un animal, ca un număr oarecare dintr-un șir, ca un zero, cu cât primește pedepse mai crude și e torturat mai primitiv-rafinat, cu atât subiectul nostru și obiectul “lor” va cuprinde mai bine, pe toate axele și dimensiunile sale, democrația populară in care se incăpățânează să supraviețuiască. Ca și Tortura pe ințelesul tuturor, Vărul Alexandru și alte povești adevărate recuperează și reproiectează cvasicinematografic istoria exterminării deținuților noștri politici și, ca un apendice miraculos al acesteia, cazuri de rezistență izolată la oroarea cu program. Intr-o epocă a criminalilor (“era ticăloșilor”, cu formula lui Marin Preda), in care “derbedeii” intruchipează Statul și Puterea, iar elita țării este tratată ca o clică putridă și e decimată in inchisori, mutațiile și hibridizările morale, contaminările și inversiunile au un efect mai pervers și mai profund decât o teroare istorică exercitată transparent, fără un vocabular umanitarist care să o ambaleze. Tânărul și, aparent, necoptul intelectual găsește foarte aproape de el un reper, il vede pe un Ion Chițu simplu, bun și dârz, care rămâne așa cu orice risc, chiar de va fi să ajungă “schelete” și să dea ortul popii. După lungi sesiuni de… comunicări științifice, dialoguri in care-l instruiește pe curiosul său tovarăș de suferință, “domnișorul” cu carte, eroul nostru, il recunoaște pe Chițu drept adevăratul erou, adevăratul model. Ii dedică, peste ani, un capitol in această carte; și ii acordă, in prezentul dramatic al trăirii ei, o incredere nelimitată. O incredere pe care, vai!, o retrage multor intelectuali cu pretenții de ieri și de azi. In mod semnificativ, scena care urmează, și pe care o redau aproape integral, pentru finețea psihologică a observației și acuitatea morală, vine după intâlnirea esențială cu Ion Chițu. După ce a dat noțiunii de curaj și ideii fundamentale de bunătate infățișarea concretă, aspectul câtuși de puțin spectaculos al unui țăran pe nume Chițu, Oprescu se poate studia cu și mai multă ascuțime, se poate evalua și mai sever. Desprins ca o conștiință liberă și interogativă de chiar gesturile pe care le face, de lașitățile și complicitățile omenești, puzderie in condiții de inchisoare, el se observă și se penalizează intr-o memorabilă scenă a autojudecății: “Prima roabă a fost incărcată. Am luat-o și am urcat cu ea prima pantă. Când am ajuns la cea de-a doua, care era mai povârnită, am simțit că nu mai pot să imping. La fiecare incercare, roaba venea inapoi peste mine. Singura soluție era să o răstorn acolo unde mă aflam. Cum mă oprisem intr-un echilibru nu prea stabil, mi-am ridicat intr-o doară ochii in sus, spre capătul taluzului. Eram leoarcă. Dar când mi-am ridicat privirea, am transpirat și mai tare, de data aceasta cu o sudoare rece. Proiectat in lumina soarelui, care-i amplifica și totodată ii lichefia contururile, un tip de doi metri, blond, musculos și cu mustăți galice, mă scruta cu o privire de oțel. Era Muscalu, brigadier și criminal. Avea in mână o bâtă. Misiunea lui era să-i frângă in două cu bâta pe cei ce răsturnau roaba unde nu trebuia, să-i pună să o reincarce și s-o suie la locul cuvenit. Am făcut un efort disperat și, simțind cum imi plesnesc venele pe tâmple, am reușit să urnesc roaba și s-o duc până sus. Nu știu de ce m-am pomenit că așteptam din partea lui un semn de complicitate la isprava mea, ceva nedefinit, o incurajare poate, dacă nu chiar o fărâmă de admirație. Dar haidamacul privea de-acum in altă parte. Nu-l mai interesam. Și deodată m-a cuprins rușinea față de ce simțisem. Descoperisem la pândă in mine, in noi, dacă nu resursele pactizării cu cei care ne chinuiau, cel puțin disponibilitatea comunicării cu ei, dorința oarecum lașă de a-i domestici in folosul nostru și de a le smulge bunăvoința. A fi in formă, mi-am zis, inseamnă și altceva decât să te țină fibra fizică. Cea mai expusă era, pare-se, fibra invizibilă a ființei noastre, cel mai ușor se topeau sau se atrofiau mușchii nevăzuți ai sufletului” (pp. 232-234). Practic, intreagă această pagină detaliază, din unghiul unei experiențe personale, o propoziție de deschidere destul de enigmatică pentru cititorul postcomunist: “Săpam șanțul Canalului”. Lectorul de ultimă generație nu prea știe ce inseamnă Canalul, prinde cu dificultate sensul activității date (a săpa șanțul Canalului), iar in curând va avea probabil nedumeriri și asupra verbului “a săpa”. A săpa? A săpa șanțul Canalului? Când, unde, cum? De ce? What does it mean? Departe de intenția mea să fac un profil caricatural al tinerilor din anii 2000. Unii dintre ei știu deja, cu o uimitoare maturitate, tot ce trebuie și nu trebuie să știe. Dar oricât de inocenți sau de ignoranți, de opaci sau de insensibili ar fi alții dintre ei la lecțiile de istorie recentă și la dramele generațiilor precedente, citind cartea lui Adrian Oprescu despre doi ani de inchisoare și Canal, 1949-1951, Republica Populară Română, vor ințelege. *) Adrian Oprescu, Vărul Alexandru și alte povești adevărate, prefață de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, București, 2008, 368 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.

Citește și