CRONICA LITERARA/ Oracol la Cotroceni

Prozatoarea “nouăzecistă” a fost de la inceput destul de stăpână pe sine, intr-un perimetru epic de mici dimensiuni, in care personajele, preponderent feminine, erau surprinse in automatismele lor psiho-existențiale. Răceala observației și doza de “sadism” cu care autoarea, prin lentilele narative, asista la convulsiile lor au fost remarcate de critică. De asemenea, acuitatea auditivă datorită căreia diferitele intervenții și interjecții ale acelorași personaje căpătau valoare caracterizantă și deveneau fapte de limbaj artistic. In Mafalda, Ioana Drăgan urmează o altă traiectorie, renunțând la paleta limbajelor colorate și topind majoritatea intrărilor verbale in pasta unei colocvialități de care “eroii” se lasă vorbiți. Tanti Adina, pensionată pe caz de boală, și bietul Doru, fostul ei soț decedat intr-un regretabil și in-evitabil accident, doamna Reli, care s-a dus și ea, săraca, pe timpul unei veri infernal de călduroase, nea Tibi, vizitatorul octogenar și guraliv al vecinei de bloc ce ghicește viitorul cunoscuților și necunoscuților, toate aceste personaje – și altele care mai trec prin cadru – au cam aceleași cuvinte ce “redau” cam aceleași sentimente. Se exprimă (la propriu și la figurat) intr-un mod bătrânicios-romanțios, cu o reflexivitate de frizerie sau de bodegă, cu o experiență de existență amărâtă diseminată in clișee și ambalaje retorice ieftine. Și totuși, viața adevărată pulsează sub acest supracod popular și populist ce inseriază traseele distincte ale subiecților noștri. Iat-o pe Mafalda de cartier, atotștiutoarea tanti Adina, la vârsta tinereții de vis: “Avea douăzeci și ceva de ani, vârsta de azi a Cristinei, un serviciu la un depozit de marfă de la gara Filaret, aproape de casă, tot viitorul in față. Pe Doru i-l prezentase un coleg, intr-un local in care aniversaseră o zi onomastică de la serviciu, mititei și bere multă, flori și cadouri peste tot, ea purta o rochiță nouă care-i venea foarte bine și niște pantofi care o roseseră de groaza lumii, dar care se asortau de minune, era cald și dacă ieșeai afară te zăpăcea mirosul teilor infloriți și aroma gardului de iasomie, o nebunie dulce și imbietoare!” (p. 42). Și iat-o pe studenta la ASE Cristina, fata de care Adina are grijă, intr-un moment de criză amoroasă: “Stătea ca o proastă plângând in mijlocul unui Carrefour și puțin ii păsa că se uita lumea la ea, cu milă, ingrijorare și dispreț, fetele de azi nu mai are, mămică, nici un fel de mândrie, auzea ca prin vis câte-o mămăiță din pensionarele astea debordând de mândrie, cum să nu, mândre că fostul gicuță, actualmente tătăiță, sforăie la televizor in fiecare seară ori râgâie rântașul duhnind a mândră băutură, ori taie disciplinat cartofii cuburi cubulețe sub privirea țanțoșă și satisfăcută a consoartei care se fălește cu i-am venit eu de hac, acu la bătrânețe pentru cât mi-a frecat ficații la tinerețe, da’ să mă vadă cineva plângând pe stradă, asta nici in ruptul capului!” (pp. 83-84). Cristina este dintr-un alt film, e, cum se spune, o intelectuală, dar prozatoarea o inconjoară, semnificativ, cu același cerc de (ne)simțire populară, de frustrări și bârfe cotidiene ale tipicelor gospodine postcomuniste. Mentalul colectiv, configurat intr-un mod suburban ce a devenit in ultimii ani dominant și central, este adevăratul personaj al acestei cărticele prin care Ioana Drăgan evoluează pe un culoar deschis și marcat de Radu Aldulescu. Pe lângă aceste delicioase inserturi filosofico-mahalagești, Mafalda are insă și un story; iar micile evenimente puse in pagină se articulează intr-o narațiune ingenios condusă. In primă instanță, interesul cititorului este de a vedea in ce măsură predicțiile Adinei se verifică. E un test pe care ea il dă periodic, in ochii locatarilor și ai oamenilor cu care privirile sale experte se incrucișează. Statura i se profilează tot mai amenințător, fiindcă tanti Adina vede mai degrabă răul din viitorul fiecăruia, boala, moartea, iar nu binele ce va să vină. Incercând să-și explice propria “grilă” vizionară, Mafalda noastră reflectează, amar, că “lucrurile bune sunt neimportante, detalii care doar impachetează frumos suferințele și fac suportabile uneori durerile vieții” (p. 124). Incet-incet, pensionara pe caz de boală devine pentru cei din jur o vrăjitoare, de afurisit ca atare. Sentimentele din suflețelul ei nu mai contează. Faptul că a avut și are grijă de Cristinuța, bobocelul de fată părăsită de o mamă inconștientă (profesionistă a croazierelor cu occidentali sensibili la farmecele moldovencelor), tinde să fie neglijat. Judecătorii din preajmă sunt tot mai revoltați de această piază-rea. Singurul care o prețuiește in continuare (exluzându-l pe nea Tibi, vecinul indatoritor) este… președintele țării, un fost marinar, tip de viață. La un miting, președintele in exercițiu, in noua baie de mulțime, dă peste văduva muzicantului din Rahova care-i cânta lui in tinerețe la acordeon – și pe amintirea comună a bietului Doru, o relație de amiciție cvasi-profesională se incheagă. “Ai grijă, domnu’ președinte, ai grijă”, ii suflă Adina prezidentului nădușit, “intr-o bună zi totul se termină”: și de la acest anunț dătător de fiori, primul om in Stat o va invita frecvent la Cotroceni, să-i limpezească viitorul instituțional și politic… Pe postul, onorant, de oracol prezidențial, Mafalda de bloc face tot ce poate: și autoarea tensionează tragicomic acest raport dintre capacitățile predictive ale personajului și incapacitatea sa de a influența efectiv desfășurarea evenimentelor. Propria viață este un fiasco pentru tanti Adina; și drama e că și experiențele previzibile ale Cristinei, copilul ei de suflet, duc intr-acolo. Amorezată de un actor faimos de la Nottara, cam bătrâior pentru ea, minunea de fată (aflată la antipodul tipologic al mamei naturale, curviștina Violeta) va fi curând părăsită de către cuceritorul de profesie și va suferi – după cum am văzut – in mijlocul Carrefour-ului. Dar nu numai acolo. Și chiar fără s-o merite. Cu o turnură de exagerare, Ioana Drăgan dublează, așa zicând, oracolul, făcând și din Cristina o tânără cu puteri neobișnuite. Privindu-se una in oglinda intuiției celeilalte, Adina și Cristina se compătimesc reciproc pentru ce urmează să li se intâmple. Dar nici una, nici alta nu-și reprezintă exact propriul viitor, preștiința lor dovedindu-se, la acest capitol, ineficace. Mai apare, com’die!, și o țigancă ghicitoare care se ambiționează să-i lămurească tocmai titularei noastre ziua de mâine. Ficțiunea s-a deplasat cu totul in acest plan al nenorocirilor aflate după colț, spre care toate personajele, in frunte cu cele știutoare, se indreaptă cu pas gimnastic. Experiența prozatoarei se vede din răbdarea cu care mută piesele pe tabla de șah, intr-o direcție funestă, dar și din soluția imaginată pentru a intrerupe și a schimba cursul jocului. După ce se ingrozește s-o vadă pe draga ei Cristina arsă de vie, de către o bandă de extremiști, tanti Adina cade intr-un fel de letargie. Autoarea nu se grăbește s-o scoată din această stare și dublează scenele bucureștene prin cadre venețiene cu tânăra turistă de ocazie indreptându-se, senină, spre coordonatele morții sale. Dacă această pendulare intre cele două planuri crește suspense-ul, cititorul e zăpăcit suplimentar de faptul că, dintr-odată, previziunile Mafaldei nu mai sunt confirmate de realitate. In prim-plan apar, ca din intâmplare, personaje care ar fi trebuit să moară. Se petrec, in schimb, evenimente care ar fi trebuit să nu se producă. Realitatea spuselor oracolului se dezintegrează prin avansul unei alte realități decât cea care, in viziunea Mafaldei, ar fi urmat inexorabil. Pentru a-și salva iubita dintr-un devastator cutremur provocat de maleficul Lex Luthor, bravul Superman zbura in jurul Pământului in sens invers, intorcând astfel Sistemul la un moment anterior dezastrului. Mai modestă, tanti Adina ajunge la spital, confuză in urma unui accident casnic, și cu majoritatea previziunilor ei neconfirmate. Vrăjitoarea pare să-și fi pierdut puterile speciale, transformându-se intr-o biată femeie de care alții trebuie să aibă grijă. Miraculosul “științei” ei dispare din acest plan local, pentru a se muta, protector, in cel al călătoriei periculoase făcute de Cristina la Veneția. Tânăra nu va muri stropită cu benzină și arsă de vie de niște huligani, așa cum nimic din ceea ce a “ghicit” Mafalda in ultima vreme nu se mai intâmplă. Președintele insuși, după ce va câștiga alegerile și un nou mandat, va taxa dur bălmăjelile pseudo-oracolului dâmbovițean: “deodată, președintele se intunecase la față, unde și consumase ceva, că ce mă interesează pe mine astea, tu mă duci cu preșul, le bălmăjești, aiureli, din tot ce zici, nimic nu se potrivește, apoi, ca o injurătură de mitocan, n-a prea avut noroc cu tine bărbat-tu, el era un țigan cumsecade, da’ tu ești o țigancă impuțită!” (p. 139). Un final usturător pentru Mafalda, un happy-end nescontat pentru povestea fostelor ei capacități predictive. Intre turul intâi, al lecturii acestui provocator microroman, și turul doi, al scrierii cronicii de față, realitatea a venit să mai ajute puțin ezoterismele din Mafalda. Fostul nostru președinte a devenit actualul nostru președinte, câștigând alegerile impotriva tuturor așteptărilor. Hârșitul strateg al campaniei principalului său adversar, după ce a numărat in paralel voturile primite și a constatat că-s mai puține, a explicat ceea ce nimeni n-a putut să-și explice. Data marii dezbateri televizate căzând intr-o zi de joi, președintele-jucător a ieșit invingător: “in ziua de joi in general Băsescu este in formă maximă pentru că cel puțin cei care se ocupă de ezoterie știu ce inseamnă Ziua Flăcării violete, și dacă ați observat cei din PD-L purtau violet și cravatele, și pulovărele, și pulovărul pe care il purta Băsescu. Deci există o filiație aici. Eu cred in treaba asta, dar nu e cazul să dezvoltăm aici, putem să facem o emisiune separată.” O emisiune separată, foarte bine, dar moderatorul ei să aibă lecturile la zi… *) Ioana Drăgan, Mafalda, Editura ALLFA, București, 2009, 152 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.