CRONICA LITERARA/ Prea poet

Monede cu portretul meu*, cel mai recent volum de versuri semnat de Mircea Bârsilă, este primul pe care i-l citesc. Discreția autorului și difuzarea precară a editurilor la care și-a publicat, după 1989, poezia și studiile critice au tot amânat această intâlnire cu criticul de intâmpinare care vrea să fie un istoric literar, dar și un cronicar al actualității editoriale. Dată fiind insă mica legendă din jurul lui Mircea Bârsilă, Poetul prin definiție și cu majusculă, neatins de comercializarea atâtor literatori autohtoni și intâmpinat sărbătorește, ca un artist pur, de către Alex. Ștefănescu, Valeriu Cristea ori Gheorghe Grigurcu, mi-era limpede că, așa cum soarele răsare și apune in fiecare zi, primăvara se preface in vară și vara va face loc toamnei, vacile, cu cip sau fără, se mulg, mânjii zburdă, iar oile se tund, voi ajunge la un moment dat să scriu despre lirica sa. Chiar și fără să apară la Editura Pământul, poemele lui noi m-ar fi impins către aceleași analogii. Intrucât ele se așează și se dispun tematic astfel incât să hașureze un spațiu rural-ideal, o Arcadie autohtonă recompusă și descompusă in elementele fundamentale, cu tot cu ritmurile neceare de accesare. Și pentru că Arcadia aceasta e definitiv pierdută și imposibil de regăsit in lumea exterioară, tumultuoasă, zgomotoasă, poetul o interiorizează. O salvează nu prin desene peisagistice și proiecții mitologice, dar printr-o regăsire pe cont propriu a structurii ei ideale. Un poem mai puțin izbutit ca Un azur feminin ne va reține atenția anume prin această laborioasă căutare a izvoarelor pierdute. Crezând in ele, poetul le va redescoperi: “Cred! Cred!/ In șuierul polizoarelor și in mirosul bidoanelor de petrol./ In onoarea de a fi treziți, in zori, de ciripitul anacronic al vrăbiilor și de șuierul graurilor./ In cei ce trec «umăr la umăr cu duzii prin vară»./ In aerul proaspăt tras in piept, dimineața, la o fereastră ale cărei perdele sunt munții./ In călduroasele ceasuri de toropeală și azur/ – un azur feminin – ale amiezei de vară/ când toate izvoarele acestor ținuturi cu văgăuni și ogașe/ – inclusiv cele venite, pe sub pământ, din Arcadia -/ incep să prindă o pojghiță protectoare de gheață la margini./ In feluritele clinchete cu un caracter subtil și particular/ aduse, uneori, printre frunzele arborilor, de câte-o adiere,/ și pe care urechile oamenilor – ale celor nevoiți să schimbe macazul către metafizică -/ tind să le prefacă in strigăte: niște strigăte/ de undeva din interior! In tot ce incepe să prindă contururi. /In roșul sărut al zorilor. In buruienile plângând, adesea,/ in hohote, dar pe care nimeni nu le aude. In adevăr. In frumusețe. In puritate.” Ideea, frumoasă, s-ar putea exprima in mai puține și mai puțin căutate vorbe. Expresia poetului este ceremonioasă și pe alocuri greoaie, de un retorism care se incarcă lent; și intr-un mod prea manifest pentru a-l capta pe cititor. Apropierea de sfârșitul experienței poetice ce se va materializa in Carte nu schimbă cu nimic ritmul mereu domol al execuției. Neaflându-și, cum mărturisește, liniștea, poetul-personaj o oferă propriilor texte, respirației lor egale: “Mă apropii de sfârșitul acestei cărți pe care/ am scris-o impreună cu becul de 60 de wați atârnat/ in tavan, dar liniștea nu mi-am aflat-o./ Poate că liniștea mea este la tine, gândacule/ de sub scoarța copacului,/ unde citești romane de aventuri, in așteptarea iernii,/ și poezii in stilul vetust al privighetorii lui Teocrit./ Sau la tine, vierme cu dungi liliachii și care te inițiezi, ingândurat, in heraldica fructelor” (Realitatea din grădină). In intregul volum, ciripesc vrăbiile și bâzâie tăunii; cucul, pitpalacii și cârsteiul, sticleții și pitulicile, cintezoii și alte păsărele iși fac de cap intr-o natură ocrotită de privirea iubitoare a poetului. Dar parcă nimic nu se aude “dincoace” de poezie, pe suprafața ei de acces, nu in fundul de lume pierdută. Efectul imi pare bine controlat de autor, dar destul de obositor prin repetitivitate. De la un poem la altul și de la prima la ultima pagină a volumului, Mircea Bârsilă face, practic, aceeași lirică, voit demodată și polemic-anacronică. O excepție de la regulă o constituie O existență sidefie, pronunțat nichitastănesciană (și deci histrionică, spectaculară, cu detentă imaginativă), până la finalul contaminat de Geo Dumitrescu: “Sunt cel ce sunt: un brad aplecat/ peste frumoasa genune dintre sânii unei femei;/ mârâie toată noaptea, intărâtate, spre mine,/ imaginarele fiare din oglinzile ei./ Iată-mă strângând in brațe o omidă/ la marginea incă verde a unei frunze de dud;/ până și pietrele iși intorc, somnoroase,/ unica lor tristețe, spre sud./ Iată-mă sub chipul unui inorog/ ținut de-o tânără prințesă, in sclavie./ Sunt, intr-adevăr, cel ce sunt:/ o existență inoxidabilă, sidefie./ O copie – greșită! – a zeului Proteus/ numit și «Arlechinul» de zeii cei târzii./ A fi un cal, pentru o clipă, in fața unui cal./ A fi un bob de strugure, in fața unei vii./ (…) Eu simt cu sângele – vai, mie! – cel din creier/ și imi revin – când sunt indrăgostit – la normal”. Iar un poem care se detașează de restul prin chiar calitățile lui figurative și expresive este Domnul administrator: “Singurătatea – adevărata singurătate – incepe/ abia când ii vezi aievea balegile de vită mare și blândă/ prin apartamentul cu trei camere. Ii aduci iarbă/ intr-un geamantan vechi, o adăpi, seară de seară, in cada/ emailată. Asemenea brațelor unei cruci: lungile coarne cu vârful plesnit/ ale acestei prezențe pe care nu o vezi decât tu. Il rogi/ pe domnul administrator al blocului să te scrie cu două/ persoane in registrul său, dar acest nemernic,/ pentru că nu poți să-i spui altfel, se uită la tine pieziș./ Ii arăți balegile și el te sfătuiește să te odihnești mai mult/ sau te invită, condescendent, la o bere. Adevărata/ singurătate incepe abia când ii simți aievea prezența/ de vită mare și blândă, in apartamentul ticsit cu volume/ de poezii – mai ales poezii de dragoste./ Ii aduci iarbă intr-un geamantan vechi/ și urmărești, până târziu, impreună cu ea filmele/ și emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul așezat/ pe colț, in sufragerie, intre leandrul de la fereastră/ și tabloul din perete, dăruit cândva de un amic, și in care/ un nou Sfântul Gheorghe omoară iarăși balaurul”. Apar de asemenea mai multe fragmente puternice, fie la inceputul câte unui text (Dacă s-ar intoarce bunicul, Vorbe pentru vânt), fie la finalul lui (Intâia fereastră luminată, Oglindă de buzunar), dar autorul nu deține capacitatea “tehnică” de a le prelungi in ansamblul vizionar. Altfel spus, performanța realizată pe spațiul unei strofe memorabile nu se susține intr-un montaj liric pe măsură. Adesea inspirat (Poetul!), Mircea Bârsilă pierde puncte prin construcția propriu-zisă a intregului, nesusținut până la capăt (sau de la bun inceput) prin viziune. Două exemple de basculare. In Prietenul nostru octombrie, găsim pe la mijlocul paginii câteva versuri frumoase: “S-a intors din nou/ prietenul nostru cu panataloni din piele de șarpe și cravată/ in dungi. Iată-l culegând agrafe și nasturi de sutiene,/ din iarba cu fire mărunte/ crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor”. Imediat vine insă un vers neinspirat, emfatic, care “taie” literalmente poemul: “Iată-l in rolul de dirijor al fanfarelor de culori ale toamnei”. In Profeție, avem situația inversă. Mai intâi un vers afectat alegoric și ostentativ mitologic: “Din labirinturi curge din nou un fir de sânge de taur.”. Și apoi, două de o remarcabilă “simplitate”: “Și bucățelele doar cât un grăunte și pe care abia le rupem/ – și numai cu patentul – din realitate”. Radu G. Țeposu ii reproșa lui Mircea Bârsilă “abuzul caligrafiei”. Și pe bună dreptate. Autorul ajunge să caligrafieze până și intr-o artă poetică in care direcția inițială era complet diferită: “Frânturi, imagini, scene disparate, fragmente/ scoase la iveală, pe rând, din propriul lor intuneric:/ un cal priponit in apropierea unei mori de apă,/ o gară in așteptarea unui tren intârziat și unde, adesea, nu urcă nimeni,/ un schit pe un deal, o fantomă, o stradă pustie, un afiș lipit pe un stâlp,/ un hotel vechi cu toate ferestrele intunecate,/ iar in dreptul ușii de la intrare/ o femeie sulemenită și un soldat cu ochii/ ca niște tăciuni aprinși,/ lăsând impresia că nu cad de acord asupra prețului -/ sau o ceată de nouri mărunți,/ sau puiul de căprioară din curtea comisariatului de poliție,/ un camion rămas in pană la marginea unei șosele care seamănă cu un râu limpede,/ o coroană de flori atârnată, ca un colac de salvare, la gâtul unei cruci,/ o statuie de bronz și o nuntă de câini pe un platou asfaltat,/ felurite imagini lipsite de corelație,/ felurite imagini luate prin surprindere,/ cum de lumina unui reflector, in noapte,/ incât nici nu-și dau seama, pe moment, ce se intâmplă”. Eu aș observa insă, in intregul volum, un abuz de… poezie. Având o idee inaltă despre aceasta, dacă nu o mistică a impărtășirii ei, autorul nostru (postmodernist numai prin proximități biografice) e deficitar in pragmatica enunțului liric: in tensiunile pe care ar trebui să le producă, in rupturile de planuri și registre prin care interesul cititorului să fie menținut. Monotonia acestor reiterate Monede cu portretul meu putea fi o coordonată lirică atent preparată; dar e vorba, mai degrabă, de o imposibilitate a scriitorului in a opera disocieri și selecții, transferuri de sens și resemnificări expresive. Lecția nichitastănesciană rămâne să fie aprofundată. Talentul, evident aici, nu e suficient. Cum să spun? Este prea poet acest poet atât de inzestrat.

*) Mircea Bârsilă, Monede cu portretul meu, Editura Pământul, Pitești, 2009, 112 p.