CRONICA LITERARA/ Vânătoarea prezidențială

A apărut, in sfârșit, Un om din Est, mult-așteptatul roman al lui Ioan Groșan, cartea menită să demonstreze, in contrast cu experimentele narative din anii ’90, că prozatorul e capabil să scrie – după vorba lui Bogdan Crețu – “un roman in adevăratul ințeles al cuvântului”. De altfel, in această direcție a “romanului-roman”, a construcției din beton armat, a existențialismelor grele și a psihologiilor “cu probleme” par să ne indrepte și titlul cărții (cu veleități de exemplaritate), și intervalul pe care il scanează prozatorul (ultimele trei luni ale anului 1989, cu o scurtă telescopare către cea de-a doua mineriadă). Iar, din acest punct de vedere, epica debutează promițător, cu prezentarea unui tânăr intelectual, un profesor de română la o școală generală din orășelul A… (după toate probabilitățile, Agnita), care, cu prilejul aniversării de treizeci de ani, iși face bilanțul propriei “activități”, act care va culmina cu o “revelație” deocamdată enigmatică. Spectrul ratării iminente, alimentat de anumite biografeme ridicole (precum rememorarea primei experiențe erotice a eroului, consumată printre statuile miniaturale de daci și de romani ale lui oncle Serafim, ca “act care repeta in mic actul uriaș al etnogenezei poporului român” – p. 17), trimite intr-o oarecare măsură la maniera lui Kundera. Insă registrul se schimbă brusc in următorul capitol, care ne aruncă in plin intertext: “Intr-o bună dimineață, in binecuvântata zi de 5 octombrie 1989, Grigore Samsaru, profesor de biologie la Școala generală numărul 1 din orășelul A…, se trezi brusc cu o irepresibilă dorință de a intra in partid.” (p. 32) Incă de aici apare un prim semn de intrebare: trecând peste faptul că străvezia aluzie kafkiană diluează consistența romanescului, referința respectivă nu-și va mai găsi vreun alt suport motivațional pe parcursul primului volum al cărții, unde “dorința irepresibilă” a lui Samsaru se potolește in cele din urmă in așternuturile tovarășei Szekely, secretara organizației de partid din școală. Așadar, prozatorul alege să-și boteze astfel personajul doar pentru a obține un efect de o secundă, pe care evită să-l mai exploateze după aceea. Romanul pare să-și revină, totuși, in cea de-a treia secvență, care il aduce in scenă pe inginerul silvic Willy Schuster, un sas care ticluia niște telegrame de adeziune atât de meșteșugite, incât clișeele propagandistice ale epocii ajung să-i bântuie până și existența cotidiană. Din păcate, naratorul ține să ne avertizeze asupra fenomenului cu pricina la p. 55, punând astfel capăt satisfacției cititorului de a explora pe cont propriu subtilitățile acestui tertip narativ. In orice caz, ultimele zvâcniri de romancier ale lui Groșan se consumă cam pe la p. 68, când “naturalistul” Samsaru are “viziunea uimitoare s…t a intregii naturi ca o organizație, ca un partid puternic, unic. Nu ca un sindicat unde totul e haotic, amărât, nesemnificativ și unde nimeni nu-și știe cu exactitate locul, ci ca un partid. Natura ca o imensă, ca o și mai imensă Uniune Sovietică, plină de organizații de bază hotărâte, ferme, decise să-și urmeze neabătute calea: organizația de bază a berzelor, organizația de bază a harnicilor popândăi, organizația de bază a fluturilor polenizatori, a șacalilor curățitori, a ciocănitorilor fruntașe pe ramură, a sticleților multicolori și brav cântători, a furnicilor stahanoviste, a gorilelor africane s…t, oho, sute, mii și milioane de organizații de bază formând dulcea dictatură a naturii in care ne naștem, in care trăim și la sânul nevăzut al căreia, cu cugetul impăcat, cu sentimentul datoriei implinite, ne intoarcem cu toții la un moment dat.” Din acest punct, totul incepe să se năruie. In capitolul cinci aflăm, in fine, in ce consta “revelația” primului narator (despre care mai aflăm și că se numea Nelu Cucerzan, poreclit “Sanepidu”): aceea că poate și chiar că e obligat să posede cât mai multe femei, de pe tot cuprinsul patriei. Zis și făcut, isprăvile amoroase ale Sanepidului fiind relatate apoi intr-o suită de epistole marca Nutzi, spaima Constituții. Cele mai reușite episoade sunt acela care narează seducerea Marianei B., invățătoare la o școală din Militari, de către pretinsul proprietar al unei companii de petrol din Dallas, româno-suedezo-americanul Dagmar Stratulat Jr., și acela al intâlnirii lui Cucerzan cu Tit-Livia Porolissa Pop, dar mai ales cu tatăl ei, ce incarnează parcă profilul ardeleanului tipic, prototipic și arhetipic laolaltă. De fapt, nu numai aceste intâmplări pitorești, ci toate peripețiile Sanepidului ar fi putut alcătui o excelentă culegere de nuvele erotice de factură renascentistă, cu singura condiție ca autorul să-și asume condiția pur anecdotică a povestirilor și să-și limiteze astfel comentariile la crearea de “atmosferă”. Groșan a vrut, insă, mai mult. Nu i-a reușit. De aceea, eventualele asemănări dintre Un om din Est și romanele lui Kundera sunt pur intâmplătoare: cartea lui Groșan e și ea, in felul ei, una “a râsului și a uitării”, dar numai prin aceea că, parcurgându-o, râzi mult și o uiți repede. Dacă tot ne aflăm in zona erogenă a romanului, aș fi tentat să spun că principala problemă a prozatorului rămâne aceea că preferă juisările rapide plăcerilor prelungite. Cu alte cuvinte, Ioan Groșan se folosește de materia epică doar pentru a obține “succesuri” imediate, numai bune pentru deliciul galeriei, dar insuficiente pentru a justifica impreunarea a aproape 300 de pagini. Faptul se observă nu numai in scrisorile Sanepidului, dar și in restul cărții, inclusiv in pasajele ce tind să confere scriiturii un anume aer de gravitate latentă: “Hilde-tante, cu mintea ei clară, precisă ca dreptunghiurile de legume și zarzavaturi pe care le trasa in grădină, și-a dat seama, după moartea soțului s1961, in inchisoarea de la Aiud – n.m.t, că acel «ceva» care in timpurile pe care le-a trăit și le trăia ea hotărăște soarta unui om, a tuturor oamenilor de fapt, acel «ceva» e Politica. Iar forța asta, Dumnezeul ăsta ivit dintre oameni, Politica asta, are semne presărate peste tot și dacă știi să le dibuiești din vreme, așa cum dibuiești dacă va fi furtună după inălțimea la care zboară rândunelele, atunci te poți feri, te poți apăra, ii poți cât de cât para loviturile. In 1964 s-a abonat la ziarul Scânteia și la revista Magazin istoric scare, in treacăt fie zis, apare abia in aprilie 1967 – n.m.t, pe care le citea atentă, căutând acele semne care ii distruseseră viața de până atunci și care puteau să i-o distrugă in continuare.” (p. 139) …Dar toată această polologhie e doar pentru a explica de ce borcanele din cămara mătușii poartă etichete cu inscripții precum “Dulceață de cireșe. Mai 1984. Inaugurarea Canalului Dunăre – Marea Neagră” sau “Gem de coji de portocală. Martie 1987. Vizita tov. N. Ceaușescu in Zair”. Oricum, in timp ce Nelu Sanepidu does Romania,nici in orășelul A… lucrurile nu stau chiar pe loc. Căci, dacă introspectivul abisal din primul capitol al cărții devine apoi un Don Juan care dă iama printre “femeile Republicii”, in schimb, Iuliu Borna, celălalt prof de română din școală, care la aniversară iși agasase prietenul cu o partidă de hăhăială, se transformă treptat intr-un intelectual rasat și tenebros, care incepe chiar să scrie “marele roman” la care Sanepidu visase doar. De altfel, această reconversie psihologică forțată rămâne singura “metamorfoză” veritabilă din cadrul cărții. Chiar dacă fiecare personaj iși are bovarismele lui. Le are, la o adică, chiar și apaticul Willy Schuster, care la un moment dat descoperă o “namilă” de cerb (“Avea pe puțin 230 de puncte”), ceea ce va provoca o descindere cinegetică a Tovarășului insuși in pădurea Steinburg. Vânătoarea ii oferă prozatorului prilejul unui nou tur de virtuozitate umoristică, asezonat de această dată cu numeroase aluzii perfide la Mistrețul cu colți de argint, la Moartea căprioarei și, inevitabil, la Vânătoarea regală. Insă toate aceste manevre nu pot evita impresia de inerție și de (auto)pastișă, de vreme ce Groșan nu face decât să reincălzească aici o supă care, altminteri, fierbea bine-mersi in povestirea O dimineață minunată pentru proza scurtă din volumul Caravana cinematografică. In plus, motivul vizitei (de lucru sau de plăcere, pe bune sau doar zvonită) a Tovarășului pare să se fi folclorizat oarecum de când Dan Lungu l-a folosit in Sunt o babă comunistă!, iar Petru Cimpoeșu l-a reșapat in Alte amintiri din provincie (deși acolo era vorba despre un alt Tovarăș…). Cel mai dezolant rateu al romancierului mi se pare insă acela dinspre finalul volumului, când Iuliu Borna dezvăluie cauza primă a evenimentelor prin care trecuseră oamenii din A… in ultimele luni: ce scrie el, aia e! Las la o parte faptul că printr-un asemenea insert metanarativ Groșan iși reciclează in chip dezamăgitor trucul său preferat, care era de efect cu câteva cincinale in urmă (in Marea amărăciune, de pildă), dar care tinde să devină acum obositor de la atâta uzură. Mai trist mi se pare că, prin acest procedeu, care aduce intrucâtva cu finalul la fel de arbitrar din Pupa Russa a lui Gheorghe Crăciun, prozatorul destramă iluzia ficțiunii pe care o țesuse până atunci cu o naturalețe și cu o vervă care nu i s-ar putea contesta nicicând, arătând astfel că nu poate duce la bun sfârșit o narațiune mai amplă. Or, in aceste condiții, nici nu știu dacă mai are rost să mai menționez deznodământul de un senzaționalism forțat al volumului de față sau să mai fac vreun pronostic in privința următorului. Pentru mine, pretențiile de romancier ale lui Ioan Groșan s-au risipit de tot la p. 256, când Iuliu Borna ii livrează maiorului de Securitate Ion Dobre o replică total neinspirată: “Tot ce scriu… sau aproape tot… se transformă in realitate… pot să vă și demonstrez…” Ioan Groșan rămâne, fără indoială, un excelent povestitor, care și-a câștigat deja pe drept cuvânt statutul de cetățean de onoare in canonul umoriștilor români din toate timpurile. Dar, ca romancier, el pare să locuiască pe o planetă aparte, una pe care insuși autorul Trenului de noapte a descris-o cu lux de amănunte intr-unul dintre – să zicem… – romanele sale. *) Ioan Groșan, Un om din Est, svol. It, Noul Scris Românesc – Tracus Arte, București, 2010, 294 p.

ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).