CRONICA LITERARA/ Vârful aisbergului

In cei opt ani care s-au scurs de la apariția primei sale ediții, Aisbergul poeziei moderne* a devenit un reper de neocolit pentru ințelegerea fenomenului liric. Teza centrală a volumului, de o simplitate deconcertantă, mizează pe ideea dualismului poeziei moderne, spațiu disputat de două direcții opuse, denumite – in urma reelaborării cunoscutului cuplu terminologic al lui Tudor Vianu – reflexivă (simbolică și vizionară), respectiv tranzitivă (“prozaică” și “realistă”). Interesul teoreticianului se orientează, cum era de așteptat, spre ultimul tip (“partea nevăzută a aisbergului”), care constituie, pentru el, o dimensiune in genere ignorată, dar la fel de necesară existenței poeziei moderne. Volumul se compune din șase capitole dotate cu o relativă autonomie, dar subordonate viziunii de ansamblu. Primele trei, de dimensiuni mai reduse, sunt rezervate enunțării problemelor și discutării conceptelor, pregătind o “scurtă istorie a poeziei tranzitive”; penultima secțiune propune un model pentagonal de circumscriere a textului poetic modern, pentru ca partea finală să traseze liniile generale ale unei tipologii poetice. Crăciun aruncă in joc un număr impresionant de concepte, unele fiind definite după răbdătoare incursiuni arheologice, altele derivându-și semnificația din context. De fiecare dată, datele analizei sunt mereu nuanțate, amplificate și resistematizate pentru a evita deopotrivă riscul ambiguității și al unui jargon rebarbativ. Dintre aceste șase secțiuni, a patra și cea mai intinsă (Scurtă istorie a poeziei tranzitive) reprezintă o succesiune de micromonografii privind operele unor poeți reprezentativi pentru tipul amintit. Sunt prezenți aici Wordsworth, Whitman, Ezra Pound și imagismul, akmeismul și Maiakovski, Pessoa, Bacovia, Robert Frost, Kavafis, William Carlos Williams, Montale, Ponge și personiștii americani. Capitolul se incheie cu câteva considerații generale, nu inainte de a se trece in revistă raporturile dintre modernismul românesc și poezia tranzitivă. E de discutat mai intâi dacă aceasta din urmă are o “istorie”, de vreme ce istoricitatea unui fenomen presupune contacte și influențe, legături cauzale și conștientizarea unei tradiții. Or, poeții tranzitivi nu manifestă (cu excepția spațiului anglo-american) sentimentul unei continuități: tranzitivitatea apare ca un fenomen local și fiecare poet sau grup e nevoit să refacă drumul “depoetizării” pe cont propriu, fără a putea profita de achizițiile anterioare. Apoi, există aici câteva situații problematice – e vorba atât de rupturile intre poetica și poezia unui autor (cazul lui Pound sau al lui Maiakovski), cât și de incadrările contestabile (Ponge și cummings puteau figura cu egală indreptățire ca exponenți ai poeziei ludice și experimentale). In ceea ce privește anatemizarea modernismului românesc interbelic, cauza trebuie căutată, dincolo de un posibil parti-pris, in faptul că reprezentanții săi, cu excepția lui Bacovia (tranzitiv) și a lui Barbu (reflexiv), nu intră exact in tiparele conceptuale. Prin urmare, ceilalți sunt expediați către niște vârste anacronice: astfel, Blaga ar fi un “poet retoric” și “decorativ” ce se diferențiază de poezia tradițională doar prin renunțarea la versul clasic; Arghezi e in parte sămănătorist și poporanist, in parte tributar principiilor “modernist-baudelairiene”. Puțini sunt, totuși, autorii la care “opulența semantică” să nu fie contracarată de o tentație a realului: in Flori de mucigai, de pildă, in Hore, in 1907 – Peizaje sau intr-o bună parte din erotica argheziană se găsesc veritabile insule de tranzitivitate. O discuție detaliată asupra trăsăturilor definitorii pentru cele două dimensiuni decupate in corpul poeziei moderne se realizează in penultimul capitol (Cele cinci dimensiuni), unde acestea sunt descrise in funcție de cinci parametri: eul poetic, cititorul, limbajul, realitatea și textul insuși. Pertinente și utile sunt precizările privind ipostazierea eului liric (ca individualitate subiectivă/ obiectivă), introducerea conceptelor “Versus”, “Discursus” și “Textus” ca alternative de producere a sensului și de tratare a spațiului grafic, precum și observațiile despre distrugerea și “recuperarea” realului. Cu toate acestea, poezia tranzitivă conține un paradox, pe care l-a remarcat Mircea Martin in Postfața volumului: ea se naște și se dezvoltă ca reacție la poezia reflexivă, astfel incât lectura și ințelegerea ei necesită nu doar simpla disponibilitate a cititorului, ci, deopotrivă, parcurgerea și asimilarea codurilor și convențiilor poeziei reflexive. Capitolul final (O posibilă tipologie) recapitulează sintetic datele analizei, oferind o descriere funcțională a celor două tipuri, completate acum cu un al treilea, la care se făcuseră până atunci, ce-i drept, trimiteri constante. E vorba de o poezie ludică și experimentală, anterioară modernismului, care pornește din manierism și străbate, prin Lautréamont și dadaism, lirica europeană până la I Novissimi și Tel Quel. Categoria e mai dificil de circumscris, din cauza granițelor sale vagi – orice radicalizare a unui fapt poetic poate să treacă, in cele din urmă, drept experiment. In ceea ce privește poezia reflexivă, discuția se poartă in marginea lui Valéry, ceea ce face ca teoreticianul român să comită o eroare asemănătoare cu aceea a lui Hugo Friedrich: cercetătorul german echivalase poezia modernă cu poezia reflexivă; Gheorghe Crăciun identifică poezia reflexivă cu poezia pură, ermetică. Ar fi fost profitabilă, pentru a evita această suprapunere tranșantă, o raportare a noilor categorii la curentele istorice: expresionismul manifestă o reflexivitate soft, imagismul dozează cu moderație tranzitivul și reflexivul, in timp ce in suprarealism se pot găsi, in proporții diferite, toate cele trei componente. O altă confruntare utilă ar fi putut avea in vedere diviziunile complementare efectuate in blocul modernismului – Marcel Raymond și mai ales Nicolae Manolescu (al cărui concept extins de “avangardism” descrie cu exactitate, deși nediferențiat, deopotrivă poezia tranzitivă și pe aceea ludic-experimentală). Ca instrumente de lucru, “poezia reflexivă” și “poezia tranzitivă” au atât o valoare tipologică (reprezintă două seturi de invariante culturale care suportă contextualizări variate), cât și una istorică (existența lor se limitează la cadrele poeziei moderne). Sunt ele simple categorii descriptive sau implică și o situare valorică? Deși afirmă adesea că binomul amintit nu implică o valorizare, Crăciun recunoaște in cele din urmă că volumul său reprezintă “o pledoarie pentru includerea acestei poezii «scuturate de podoabe» in rândul modelelor poetice astăzi cu valoare de canon, și nu al fenomenelor marginale”. Printr-un joc al imaginilor, se poate spune astfel că poezia tranzitivă, “partea nevăzută a aisbergului”, se transformă treptat in vârful său canonic. Culmea e că evoluția poeziei noastre din ultimul deceniu nu numai că a confirmat, dar chiar a intrecut așteptările acestei cărți profunde, care rămâne ea insăși un vârf al teoriei noastre literare de după 1990. *)Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, postfață de Mircea Martin, Editura Paralela 45, Pitești, 2009, 448 p.

ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).