CULTURA ORASULUI/ Jucariile mele

Cea pe care se pare ca am iubit-o cel mai tare era o papusa dintr-acelea care se imbraca pe o mâna. Hainuta era albastra cu pete multicolore, capul era din lemn, prelung, aproape cilindric, cu nasul si urechile in relief, tot din lemn, iar gura si ochii vopsite. Parul era din cânepa, rosu aprins. Imi amintesc foarte bine luciul si mirosul lemnului, ca si senzatia pe care o aveam strcurându-mi doua degete in cele doua mânute si al treilea in scobitura capului. Nu am reprezentari vizuale – dar stiu ca am “jucat” câteva spectacole ad-hoc, poate alaturi de alte marionete si de alti copii, nu mai stiu. Esentiala insa era relatia mea directa cu Michimaus, asa cum il botezasem dupa ureche, caci nu vazusem inca scris pe undeva numele Mickey Mouse. Pâna la sase-sapte ani dormeam cu el pe perna si l-am pastrat mult dupa ce ar fi trebuit sa nu mai am papusi. A doua jucarie despre care imi amintesc este trenul electric Mistral pe care mi l-a adus tata din Franta, când aveam 9 ani si care, peste timp, mi-a prilejuit urmatorul comentariu: “Cum evolueaza lumea! Eu am avut primul meu trenulet la 9 ani, in vreme ce fata mea la 5 ani! E drept ca este vorba despre acelasi trenulet…” Intr-adevar, i l-am daruit ei si, dupa stirea mea, e functional si azi! A mai fost calutul de lemn pe care l-am pierdut intr-un mod stupid: il calaream in curte când a venit o femeie al carei frate – locuind intr-o casuta – nu mai daduse nici un semn de zile intregi. A deschis usa casutei si de-acolo a izbucnit un nor de muste, caci omul era mort si in stadiu avansat de putrefactie… Noi am fugit in casa, dar calutul a primit o “doza de radiatii” prea mare ca parintii sa ma mai lase sa pun mâna pe el (nu stiu de ce nu putea fi spalat). si a mai fost masinuta Simca semi-teleghidata (in sensul ca era comandata de la un mic volan legat de ea printr-un cordon ombilical) primita nu-mi amintesc de la cine, o minunatie de culoare grena. In fine, ultima jucarie am primit-o când am facut petrecerea de majorat! Colegul meu Coco (Cristi Olaru, care a terminat o clasa speciala de mate ca sa intre din primul foc la medicina!) a avut ideea nastrusnica de a-mi aduce un catelus alb, cu bot de vulpe, facut din sârme rasucite si par sintetic. O dulceata. L-am botezat Pufi si a fost, fireste, vedeta petrecerii la care se bea vodca si se fuma Carpati fara. si pe Pufi i l-am dat, peste ani, fiicei mele, Ada. De la majorat incoace – asadar vreme de 35 de ani – am trecut de partea cealalta a jucariilor, daruind, nu primind. si având ocazia sa observ indeaproape evolutia lor, pâna la zi, adica la bakuganii lui Mihnea (7 ani) si Ioan (3 ani). Câteva tipuri de jucarii au sucombat sau supravietuiesc doar simbolic. Cuburile, de pilda, atât cele de carton, cât si cele de lemn, ambele surclasate de lego. Altele sunt nemuritoare, cu diferente nesemnificative. Papusile, bunaoara, si chiar masinutele. Unele au trecut prin modificari spectaculoase, tinând pasul cu evolutia tehnologiei: cam tot ceea ce implica electrica, electronica, chiar mecanica. In fine, au aparut enorm de multe tipuri de jocuri si jucarii care nu existau pe vremea copilariei mele. Nu numai elicoptere sau farfurii zburatoare telecomandate, ci si minunate provocari ale inteligentei, memoriei, atentiei, indemânarii. O ultima fraza despre violenta. Ingrijorarea celor socati de multitudinea armelor-jucarii, tot mai mari, mai sofisticate si mai zgomotoase, este justificata. si totusi, sabii, spade, arcuri, pistoale si pusti existau si atunci, dar nu ne-au facut violenti. Mai conteaza si cum iti cresti copiii.

tczarojanu@yahoo.com