De unde ne vine teama de ruși

Refuzând aservirea ideologică ori tentațiile iconoclaste, cele mai serioase și documentate studii de imagologie apărute la noi în ultimul timp răstoarnă viziunea simplist-maniheistă din basmele propagandistice cu eroi mitici de tristă amintire, ajutându-ne să scăpăm de obsesiile identitare, să-i înțelegem mai bine pe ceilalți și, prin ei, pe noi înșine.

În această direcție se înscrie și cartea universitarului ieșean Leonte Ivanov, “Imaginea rusului și a Rusiei în literatura română. 1840-1948”, prima lucrare care abordează sistematic un subiect atât de sensibil și de controversat.
Pornind de la o clasificare mai veche a lui Keyserling, care identifica trei tipuri de imagini ale unui popor: autoimaginea (cum se vede un popor pe el însuși), heteroimaginea (cum îl văd alte popoare) și imaginea eternă (cum e văzut de Dumnezeu), cercetătorul nu adoptă o metodă pur descriptivă, nu însăilează la întâmplare informații fără însemnătate și nu citează din surse lipsite de credibilitate. Apoi, ocupându-se de texte literare, el are în vedere și valoarea estetică, nu doar pe aceea pur documentară, și subliniază de fiecare dată legătura dintre personalitatea scriitorului, structura, tipul operei și motivațiile psihologice determinante ale constituirii imaginii alterității. Autoimaginea cea mai reprezentativă s-ar cristaliza, în opinia exegetului, în paginile jurnalului de scriitor al lui Dostoievski, autor care a intuit și evoluția raporturilor dintre Rusia și popoarele din imediata vecinătate: “După eliberare popoarele slave de la sudul Dunării își vor începe noua viață tocmai prin a solicita Europei (…)garanția și protectoratul libertății lor, chiar dacă în concertul statelor Europei va figura și Rusia, o vor face anume pentru a se elibera de Rusia”. Heteroimaginea cea mai caracteristică, chiar dacă nu cea mai exactă, este identificată în volumul marchizului de Custine, Scrisori din Rusia, pentru că textul a făcut vâlvă în epocă, furnizând Occidentului pentru prima oară o cantitate apreciabilă de informații și fiind totodată “o contrapondere la reprezentările românești”, majoritatea, evident, negative.
Leonte Ivanov confruntă mereu cele două perspective, refuzând să tragă concluzii pripite, în intenția de a sugera, prin relativizări succesive, trăsăturile cele mai apropiate de modelul originar (imaginea eternă). După ce face portretul-robot al rusului – “Rușii sunt adepții formulei totul sau nimic. Dată fiind perseverența lor în urmărirea unui lucru, nu-i de mirare că și nihilismul și anarhismul (…)s-au născut aici. Ca să nu mai vorbim de fanatismul cu care s-a încercat pe aceste meleaguri punerea în practică a utopiei socialiste. Iată că prin extremism s-a trecut la particularitățile negative ale rușilor. De cele mai multe ori, acestea coexistă cu însușirea opusă într-o unitate oximoronică: lenea cu dragostea de muncă, dezinteresul cu patima, năzuința spre libertate cu supunerea. Nu e de mirare atunci că majoritatea specialiștilor în domeniu consideră caracterul contradictoriu al sufletului rus ca fiind particularitatea lui fundamentală, reflectată și într-o anumită instabilitate a sentimentelor. Dintre simbolurile etnice, cele mai populare ar fi: matrioșka, baia, ceaiul, samovarul” etc. -, autorul urmărește diversitatea nuanțelor care transformă realitatea în tot atâtea fantasme, cele mai multe ivite pe solul ignoranței și al resentimentului, totdeauna fertil în proiecții compensatoare.
Prima parte a cărții evidențiază afirmarea europeană a Rusiei ca putere militară și culturală, pe fondul conflictului intern dintre slavofili și occidentaliști, primii, apologeți ai mesianismului expansionist și ai utopiilor de tipul “Moscova, a treia Romă”, ceilalți, propagatori ai unei imagini denigratoare despre barbaria și mizeria propriului popor. Persistența prejudecăților și a stereotipiilor, de regulă controlate ideologic, se explică prin accesibilitatea acestor imagini care se prezintă “nu ca un semn (reprezentare generatoare de semnificații), ci ca un semnal care trimite în mod automat la o singură interpretare posibilă” (Daniel-Henri Pageaux). Dostoievski atrăgea de altfel atenția că “specificul rusesc nu poate fi receptat de către Europa”, de unde și “îndelunga și trista izolare în familia popoarelor europene”, și inevitabilele erori de înțelegere. Ideea rusă, afirmată patetic de autorul Karamazovilor, e urmărită aici în toate metamorfozele ei, de la cristalizările milenariste și ipostazele degradate ulterior în comunism, până la cinismul de după destrămarea Imperiului.
În spațiul românesc, datorită absenței unor lucrări științifice neviciate de ideologie, literatura constituie sursa cea mai fertilă în reprezentări imagologice. Exegetul se oprește asupra unor texte de factură diferită, de la memorialistică și jurnalele de călătorie la poezie sau roman, în intenția de a schița un scurt istoric al confruntărilor dintre mentalități și al receptării, din păcate fără consecințe notabile, a civilizației și culturii ruse. O imagine deformată, modelată de o poetică a exotismului și răspândită deopotrivă în literatură și în mentalul colectiv, este aceea a rusului lipovean, creionată de Sadoveanu în Priveliști dobrogene. Aici, prozatorul înșiruie o mulțime de trăsături devenite clișeu, potrivit cărora lipoveanul ar fi “o arătare ciudată, cu părul și barba zbârlite și încâlcite, cu nasul și rubașca invariabil roșii. Principala îndeletnicire: băutura, patimă care se transmite până și copiilor”. Nici pitorescul moravurilor nu e ocolit, obiceiul bizar al însurătorii forțate a băieților pentru transformarea tinerei nurori în ibovnică a socrului fiind exploatat literar cu vădită intenție mistificatoare. Legendele se răspândesc ca o molimă chiar și printre cei mai puțin creduli, vorba ceea, doar nu iese fum fără foc. De aici, poate, și oroarea românului neaoș de a se încuscri cu muscalul, fapt ce stârnește ironia interpretului: “Nikita Ivanovici putea să-și pună pofta-n cui dacă jinduia la fata lui Badea Ion. Da mai bine o dau Prutului, hotăra cu năduf aceasta din urmă, demonstrând, iată, că porecla cap de bou, cu care-l înzestrase Muscalul din popor, nu era întotdeauna o trimitere la stema Moldovei.”
Dacă literatura lui Sadoveanu prezintă mai mult ca pe o curiozitate modul de existență al acestei etnii, Heliade Rădulescu proferă o grindină de blesteme la vederea “rasei scârboase a rusului roșcat și murdar” și la auzul “sunetelor răgușite și barbare ale acestei limbi care te îngheață ca vântul ce suflă din Urali”. Proiecția mitic-exotică sadoveniană se transformă la autorul “Suvenirelor și impresiilor unui proscris” în pură invectivă, imprecație vaticinară a cărturarului cu dragoste de țară. Radicalitatea (ca să folosesc un cuvânt blând) unei astfel de atitudini se perpetuează apoi la Hasdeu și Moruzi, scriitori născuți în Basarabia și de aceea poate atât de înverșunați în rusofobia lor. Pentru Hasdeu, “în Rusia este o datorie de cetățean ca nimeni să nu cugete” și tot acolo “un bun literat nu e treaz niciodată: de-ntâiu se îmbeată și apoi scrie. Lectorii fac tot așa: de-ntâiu se îmbeată și apoi citesc”. Aberațiile acestea întristătoare sunt de neînțeles la un spirit de amplitudinea lui Hasdeu, indiferent de cauzele care le-ar fi putut genera.
O atenție specială acordă cercetătorul ieșean jurnalelor de călătorie și memoriilor, pentru că în asemenea texte, grație necesarului “pact referențial-autobiografic”, scriitorii, dacă nu sunt cu totul lipsiți de onestitate, confruntă prejudecățile lor cu realitatea vie, pe care fiecare o percepe diferit, în funcție de propria personalitate, de nivelul cultural și acuitatea simțului de observație.
În secolul al XIX-lea, cel mai atent călător în Rusia pare a fi fost Ion Codru Drăgușanu, observațiile sale fiind prezentate cu o detașare care-l califică pe acest neobosit “peregrin transilvan” drept un “reporter impersonal” de o neobișnuită agerime, capabil să sesizeze fără ezitări nuanțele cele mai caracteristice. Mai târziu, un călător ca Radu Rosetti realizează, în opinia exegetului, un reușit ghid turistic: “informație cu caracter general, istoricul și geografia ținutului, diverse statistici și mai puțină nuanță personală”. Aceste texte reprezintă mai mult o fericită excepție, pentru că autorii lor au renunțat la clișeele și la atitudinea denigratoare de care se fac vinovați cărturari, am văzut, de o anvergură incomparabil superioară. Ion Codru Drăgușanu și Radu Rosetti se mulțumesc să constate, refuzând să comenteze lucruri pe care simt că nu le-ar putea înțelege. Dar nu mulți sunt capabili de o asemenea înțelepciune.
Un capitol special (Homo viator) este consacrat călătoriilor lui Panait Istrati și Călinescu în “paradisul” sovietic. Deși îi recunoaște autorului “Spovedaniei pentru învinși” sinceritatea și buna-credință, exegetul subliniază eșecul mărturisirii sale (“Călătorie pe lângă adevăr”). Primit în cele mai luxoase hoteluri, arătându-i-se doar partea cosmetizată a unei lumi încătușate, Panait Istrati nu e capabil să înțeleagă proporțiile dezastrului, inconștiența sa făcând victime ale lagărului pe scriitori ca Pilniak și Sandomirski. Într-o lumină nu tocmai favorabilă ne apare scriitorul brăilean ajuns celebru la Paris și în secvența mărturisirii lipsei de confort resimțite în camera unei locuințe de protocol mai puțin izolate fonic, somnul intelectualului sensibil la suferința celor mulți și obidiți fiind tulburat de “urletele unei femei, dintr-o cameră de alături, care nu putea să-și nască vițelul”. Pe lângă adevăr trece și Călinescu, dar criticul nici nu-și propusese să facă mărturisiri care să zguduie conștiințele prin sinceritatea lor. Adevărul e ignorat, în cazul său, cu bună știință: jurnalul de călătorie “Kiev-Moscova-Leningrad” ar putea face pereche, crede Leonte Ivanov, sub aspectul denaturării realității, cu “Mitrea Cocor”.
Trăsăturile definitorii ale etnotipului, viziunea asupra existenței, moravurile și psihologia unui popor sunt determinate, desigur, și de mediul natural, de coordonatele unui topos geografic specific. Nu întâmplător, misticismul rusesc, modul dramatic și excesiv de asumare a credinței creștine au fost mereu puse în legătură cu deschiderea nelimitată a spațiului, cu întinderea nesfârșită a stepei, până la tărâmul misterios și impenetrabil al ghețurilor siberiene. Leonte Ivanov relevă rezonanța aparte pe care a avut-o mitul Siberiei în literatura noastră (v. cap. “Siberia în reprezentări românești”), conotat de regulă negativ ca simbol al infernului carceral. Astfel, la Alecsandri (“Pohod na Sybir”), caracterul ocazional al poemului transformă mitul în simplă alegorie morală, abia Macedonski valorificând mai profund și original valențele acestui topos fascinant.
Atent mereu și la valoarea estetică a scrierilor avute în vedere, exegetul ieșean nu face un simplu studiu cultural și nu citește literatura ca pe un document oarecare, distinge particularitățile fiecărui text în parte, gradul de ficționalizare, în scopul decelării semnificațiilor de adâncime ale imaginației artistice care modelează mereu realitatea după criterii deloc ușor de identificat. Pornit în căutarea adevărului din spatele minciunii ficționale, de câte ori simte impostura, ignoranța sau reaua credință Leonte Ivanov le semnalează prompt, dar cu regretul de a fi descoperit asemenea lucruri, și nu cu satisfacția meschină a atâtor spirite aptere care răscolesc până în cele mai mici cotloane biografia oamenilor mari.
Cum scriitorii români au privit mereu mai mult spre Apus, cu precădere spre Franța, tot de acolo au preluat și locurile comune cele mai persistente despre cultura și civilizația marelui vecin de la Răsărit. De o influență directă și fertilă a prozatorilor ruși, de pildă, nici nu poate fi vorba în literatura noastră. Doar vagi ecouri, cu rezonanțe ceva mai pregnante la Gib. I. Mihăescu, mai târziu la Bălăiță sau Breban. De aceea, un roman ca Rusoaica nu putea fi ignorat în paginile volumului de față. Exegetul ieșean îi acordă, cum era de așteptat, atenția cuvenită, însă prețuiește mai mult calitatea observațiilor realiste ale autorului decât plăsmuirile imaginației erotice ale naratorului protagonist. Subliniind interferența discursului auctorial, mai aproape de adevăr, cu acela, subiectiv, al naratorului propriu-zis (procedeul skaz-ului), Leonte Ivanov relevă pertinența opiniilor lui Manolescu din “Arca lui Noe”, pentru a ajunge însă la concluzii sensibil diferite: o tehnică narativă atât de subtilă i se pare greu de asimilat și de stăpânit de către un scriitor cu o conștiință artistică destul de confuză și cu un orizont cultural deloc impresionant. Deși apreciază originalitatea mai mult involuntară a romanului, exegetul ieșean subliniază îndeosebi importanța mărturiilor cutremurătoare despre dezastrul și mizeria din “raiul” bolșevic, fapt ce a determinat interzicerea reeditării cărții în perioada comunistă. În comparație cu imaginea terifiantă a cimitirelor marine și a cruzimii monstruoase cu care sunt exterminați oamenii în lagărul sovietic, plăsmuirile erotice ale protagonistului contrastează prin superficialitatea lor vinovată. Proiecție inconsistentă a unor fantasme fără nici o afinitate cu eroinele din romanele prozatorilor ruși atât de des invocate, Rusoaica lui Ragaiac, personaj lipsit de sensibilitate metafizică, se dovedește a fi o pură mistificare. Nici vorbă de idealizare. Doar o iluzie, degradată până la grotesc.
În fond, ceea ce lipsește din romanul lui Gib. I. Mihăescu e tocmai Rusoaica, spre dezamăgirea celui ce caută reprezentări ceva mai substanțiale ale alterității și nu găsește decât o adițiune haotică de clișee. Apoi, atitudinea egocentrică și cinismul nu-l recomandă deloc pe Ragaiac ca sursă de observații utile într-un studiu precum cel de față. Incapabil să iasă din cercul strâmt al propriilor obsesii, materializate de o senzualitate ce găsește mereu prilejuri de satisfacție, acest “soldat fanfaron” nu manifestă nici cel mai mic interes față de străinul a cărui suferință nu-i provoacă decât dezgust. Foarte percutant prin atmosferă, Rusoaica e un roman “al alterității” privit numai dintr-un unghi, interesant, dar nu cel mai potrivit în cazul de față. Amestecul perspectivelor e destul de ambiguu, ca și comportamentul protagonistului care, în ciuda aspirațiilor sale superficiale, rămâne destul de greu de explicat în linia unei poetici de tip realist. Cinismul și cruzimea scot personajul în afara hotarelor unei tipologii tradiționale, aruncând asupra realității un văl tulbure, neliniștitor în absența sancțiunii morale. Dezamăgirea cercetătorului se vede astfel compensată de exultanța criticului în fața descoperirii unuia dintre cele mai originale romane ale literaturii noastre.

E adevărat că rușii ne-au făcut mult rău de-a lungul vremii, ne-au ciuntit țara și ne-au adus comunismul pe cap, dar nu e mai puțin evident că tot ei au rămas un pretext ideal pentru justificarea eșecurilor și neîmplinirilor noastre. Dacă nu ne va fi vindecat complet de resentimente, cartea lui Leonte Ivanov ne ajută să scăpăm măcar de multe prejudecăți și să înțelegem că Rusia nu e nici împărăția lui Antichrist, nici o taină de nepătruns. Singura taină care învăluie totul, mereu, e numai ignoranța.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.