Despre îmbătrânire. Revoltă și resemnare

Jean Améry (1912-1978), eseist de origine austriacă, s-a inspirat adesea în opera sa din propriile experiențe trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost student la Filozofie și Literatură în Viena și s-a numărat printre opozanții regimului nazist; torturat și închis câțiva ani în lagărele de concentrare, Améry a supraviețuit experienței Auschwitz, fiind eliberat în 1945. S-a sinucis în 1978 într-un hotel din Salzburg.
Jean Améry este unul dintre cei mai originali gânditori de limbă germană, opera sa influențând considerabil modul în care privim astăzi nemilosul proces de îmbătrânire, moartea și sinuciderea.
“Despre îmbătrânire. Revoltă și resemnare” este un eseu dens și pătrunzător, devenit un clasic al temei problematice a îmbătrânirii. Cartea oferă o perspectivă originală asupra eternelor întrebări ale omenirii cu privire la îmbătrânire, moarte, viață și sensul existenței.
Cu toate că este un autor important tradus în peste șaptesprezece limbi, Améry a rămas complet necunoscut publicului român, nefiind tradus în România până acum. Editura ART a conceput un program pe termen lung, care include pentru început trei titluri, celelalte două fiind “Hand an Sich Legen. Diskur uber den Freitod” (“Despre sinucidere. Discurs despre moartea liber aleasă”) și “Jenseits von Schuld und Sühne”.

Nefiind legitimat decât de înclinația spre reflecție, și poate că și de un anume antrenament într-asta, vă prezint câteva eseuri despre îmbătrânirea omului. “Eseu” nu are aici sensul de experiment, ci mai degrabă de căutare a ceva cu neputință de găsit – lucru pe care judecata analitică îl știa din capul locului. Meditațiile în jurul obiectului meu nu au nimic de-a face cu geriatria. Eseurile tratează despre omul care îmbătrânește în raporturile lui cu timpul, cu propriul corp, cu societatea, cu civilizația și în cele din urmă cu moartea. Cine se așteaptă la enunțuri competente în sensul unei științificități pozitive, la o cunoaștere ce l-ar putea ajuta să-și rânduiască viața înspre o stare anume – adică tocmai aceea a îmbătrânirii sale -, acela va fi dezamăgit de cartea mea: n-am țintit la așa ceva.
Într-o epocă în care inteligența își întoarce privirea nu numai de la condiția nemijlocită a conștiinței, ci de la om în general, în locul căruia trec, ca obiect al cercetării, sisteme și coduri, eu m-am oprit strict asupra celor trăite – le vécu. Am dus la îndeplinire un astfel de efort de consemnare cât de cât exactă a proceselor în care e implicat omul care îmbătrânește, folosindu-mă în mod esențial de metoda introspecției; la care s-a adăugat străduința de observație și empatie. Dar a trebuit să renunț la orice speranță de științificitate, ba chiar și de stringență logică.

Existența și scurgerea timpului

Ne vom întâlni deseori aici cu omul care îmbătrânește – cu femeia sau cu bărbatul care îmbătrânește -, și el ni se va arăta în felurite ipostaze, în deghizări multiple. Aici îl vom recunoaște pe cel ce îmbătrânește ca pe o figură familiară dintr-o operă literară, colo va fi o pură abstracție izvorâtă din puterea imaginației, pe când în alte locuri în el se va contura figura autorului scrierii de față. La fel de incert ca și chipul sub care apare cel ce îmbătrânește va fi și numărul anilor săi, căci așa vor uzul vorbirii și realitatea. Vom vedea cum omul care îmbătrânește abia a împlinit patruzeci de ani, căci, în anumite împrejurări, procesul pe care căutăm să-l descriem aici se anunță încă de timpuriu. În alte cazuri, va apărea ca un om aflat în cel de-al șaselea deceniu de viață, care, prin urmare, conform unei obiectivități vag statistice, e într-adevăr pe cale să devină un bătrân. Aici, unde ne interesează existența și scurgerea timpului, el va apărea drept un om care abia a împlinit cincizeci de ani, dar care, firește, prin moartea-i timpurie, va justifica astfel faptul că la vârsta asta el deja se simțea ca un om care îmbătrânește, și din această pricină va trebui considerat ca atare. -Dăm peste el tocmai când a ajuns la o recepție matinală, pentru prima oară iar după mulți ani, căci a părăsit demult bâlciul deșertăciunilor la care cândva participa ca actor. Poartă redingotă, merge foarte drept, are o ținută încă bună, chiar dacă pieptul și burta i se bombează destul de nefiresc, de dubios. Părul negru des care-i vine până pe ceafă și mustața încă nu și le-a cănit, dar fața palidă care se ițește deasupra gulerului înalt e încremenită ca o mască de ceară, iar ochii de o nostalgie orientală n-au pic de strălucire, sunt afundați în umbra unor cearcăne adânci albăstrii.
Pe acest om care îmbătrânește îl vom nota cu A., la fel cum le vom spune și tuturor tovarășilor săi de destin, pe care intenționăm curând să-i mai introducem în reflecțiile noastre. A.: iată cea mai matematică și mai abstractă denumire posibilă, care îi lasă totodată cea mai mare libertate imaginației și gândirii concrete a cititorului.

Să-ți devii tu însuți străin

De câteva săptămâni încoace, atunci când se-așază dimineața la măsuța de toaletă din fața oglinzii, A. observă că pe pleoape i-au apărut mici noduli gălbui de piele, sau eflorescențe, care n-o deranjează în rest cu nimic: când îi pipăie, n-o dor, e limpede că pot fi considerați drept nevătămători, atât doar că există – nu sunt nici măcar deosebit de urâți, nu sluțesc fața decât prea puțin, fiind percepuți de alții doar atunci când li se atrage în mod expres atenția asupra lor; și totuși, în ce-o privește pe A., pe lângă cele alte câteva surse de neliniște apărute în ultimii ani, i s-a mai adăugat și aceasta nouă, care n-o panichează, dar o chinuiește și o macină surd. A căutat în micul ei compendiu de medicină popularizată, pe care îl răsfoiește spre propria-i nemulțumire tot mai des în ultimul timp, aflând de-aici că are xantelasme – fiindu-i provocate de depunerile anumitor substanțe și în speță a nesuferitului de colesterol pe care, pare-se, organismul îl produce în cantitate crescândă. Xantelasmele i-au stârnit instantaneu asociația de idei cu Xantipa, ceea ce sporește indispoziția lui A., deși știe bine că soției lui Socrate i s-a dus buhul pe nedrept că a fost gâlcevitoare. […]
Ochiul lui A. rămâne fixat pe excrescențele gălbui ale pielii; A. nu se mai place și-și spune, poate, împreună cu prietena ei, că ceea ce-i slujește acum drept chip a ajuns să fie ceva îngrozitor. – Ură de sine? Ar fi o exagerare, căci ura de sine are totdeauna o calitate morală care e cu neputință să se întindă până la repulsia împotriva pielii veștejite, până la celulele țesutului care treptat își pierd materiile solubile, ajungând în cele din urmă să predomine esența greu solubilă. Dezgust de sine? Nici asta nu-i: căci A. știe, ce-i drept, că xantelasmele și pielea veștejită sunt considerate în general dezgustătoare, își amintește poate vag și de propria-i repulsie pe care o resimțea odinioară în fața altor manifestări ale alterării – dar această știință i-a venit în principal din afară, din lume, pentru care petele ei galbene sunt petele unei străine, în timp ce pentru ea – chiar dacă îi trece prin cap să pună chirurgul să i le îndepărteze (cât o costa o asemenea operație? oare va găsi un specialist de ispravă?) – chestiile astea rămân totuși petele ei, ceva ce-i este propriu și caracteristic, iar împotriva lor dezgustul se manifestă la fel de puțin ca și împotriva propriilor dejecții ale metabolismului. Rușine? Poate. Deși, dacă ți-ai imagina femeile și bărbații, deopotrivă tineri și bătrâni, cum umblă toți prin lume cu pielea zbârcindu-li-se și cu mici noduli moi, decolorați, pe pleoape, n-ai mai putea numi așa ceva urâțenie, de vreme ce într-un asemenea caz ar fi imposibil ca fiecare să-l urască pe fiecare.
Și-atunci? Te-ai săturat de tine însuți – așa cum ai spune: m-am săturat de viață!, iar asta, chiar dacă duce din când în când la sinucidere, nu e niciodată o totală ură și scârbă de viață, ci dimpotrivă, e mereu însoțită și de pofta de viață sau de dorința pentru o anume formă de viață pe care viața ne-o refuză – da, asta-i, te-ai săturat de tine însuți!
Pe măsură ce repetă experimentul matinal din fața oglinzii, care a devenit un ritual, A. descoperă că această suprasaturație merge mână-n mână cu o nemărturisită autosatisfacție, căci a ajuns să simtă un soi de mândrie că a rezistat atât de mult – și astfel, cufundată în dezgustul ei, A. își poartă pielea înăsprită așa cum își poartă un războinic curajos cicatricile sale. Raporturile dintre cel ce îmbătrânește și corpul său sunt narcisiste: atât doar că înamorarea de imaginea din oglindă nu mai este un fapt univoc, ci este un amor din suprasaturație, în care suprasaturația se iubește pe sine, iar iubirea e profund sătulă de ea însăși. […]
Însă cel ce îmbătrânește ajunge tot mai mult la un eu lipsit de lume. Pe de o parte, devine timp, datorită trecutului agonisit de amintirile spiritului și ale corpului, și pe de altă parte, devine tot mai mult propriul său corp. Dar, la fel ca și A. a noastră în fața oglinzii, se-ntâmplă că el – chiar evitându-și imaginea din oglindă, așa cum fac mulți dintre cei ce îmbătrânesc, însușindu-și judecata lumii despre urâciunea ofilirii – ajunge să-și perceapă corpul, care acum îi devine prezent ca eu al său, ca pe un înveliș, ca pe ceva exterior, un adaos și, concomitent, ca tot ce are mai propriu, la care se reduce tot mai mult și căruia îi acordă o atenție crescândă.
N-avem decât să ne ferim de oglindă. Dar inevitabil ne zărim mâinile cu venele învârtoșate, burta flască și zbârcită și degetele de la picioare cu unghiile îngroșate și crăpate, în ciuda măiestriei pedichiuristei. Chiar orbi să fim, și n-am putea fugi de corpul nostru – nu ne putem ieși din piele, oricât de tare ne-am dori atunci când ne pipăim nenorocita asta de piele care ni se descuamează solz cu solz. Corpul care, după cum a spus-o Sartre, era le négligé și se-nțelegea pe sine neînțelegându-se, acest corp care nu ne mai mijlocește lumea, ci ne izolează de lume și spațiu prin respirația îngreunată, prin picioarele suferinde și încheieturile chinuite de artrită, se transformă într-o temniță, dar și în adăpostul nostru cel de pe urmă. El ne devine înveliș, refugiu și ultimă rămășiță – probabil că oricui îmbătrânește și reflectează la transformările sale fizice îi trece, vrând-nevrând, prin minte și expresia referitoare la “rămășițele pământești” -, dar în aceeași suflare de gândire corpul devine autenticitate omenească supremă, căci până la urmă el are totdeauna dreptate. […]

Să nu mai înțelegi lumea

Cine ajunge la acest prag – unul ceva mai iute, altul ceva mai târziu, unul înarmat cu franchețe, altul prins în autoamăgire, care totuși se dovedește întotdeauna a fi prea puțin rezistentă – va descoperi cândva că nu mai înțelege lumea. Acest aspect al îmbătrânirii sociale – îmbătrânirea culturală în sensul cel mai larg al cuvântului – se limpezește de regulă în decursul unui proces destul de lent, lipsit de dramatism, de percepții succesive. Deseori, mai întâi există doar un sentiment surd de repulsie împotriva a ceea ce omul care îmbătrânește numește în sinea sa “jargonul cultural al epocii”; spunând asta, refuză să se întrebe dacă nu cumva el însuși vorbește un asemenea jargon – doar că unul deja învechit, și nu cum îi place să-și închipuie, o limbă pură, adică limba pur și simplu. Simte o ușoară neplăcere când citește anumite reviste și cărți și, ridicând dezaprobator-resemnat din umeri, e ispitit să vorbească despre modă, snobism, tot felul de “isme”, fanfaronadă verbală, dar deseori se abține, fiindcă nimănui nu-i place să se izoleze într-o îndărătnicie retrogradă. Rezistența arhibanală împotriva a tot ce-i nou și neobișnuit – fenomen ce revine mereu în decursul istoriei spiritului – n-are cum să nu-i fie cunoscută omului cultivat. Se prea poate să știe și ce s-a întâmplat în 1874 la Paris la prima expoziție a impresioniștilor, de ce a trebuit să se întâmple așa și de ce până la urmă rezistența împotriva lui Monet și a prietenilor săi s-a stins lăsând în urmă o senzație de jenă. […]
De câte ori răsfoiește revistele de modă, A. – deși știe bine că-și va comanda rochiile următoare, conformându-se cu justă moderație cerințelor modei -, resimte la vederea noilor modele, ce i se par absurde, o nemulțumire pronunțată. Și, de data asta, în mod vădit A. e neplăcut impresionată de extravaganța năucitoare a modelelor; drept care răsfoiește iar prin albumul ei cu fotografii vechi – doar a mai făcut-o și cu alte ocazii – pentru a regăsi rochiile cu adevărat drăguțe de altădată, cum crede ea, care-i veneau atât de bine, spre deosebire de creațiile iritante pe care creatorii de modă le propun în acest an. Dar chiar de la prima privire aruncată asupra micuțelor fotografii de la sfârșitul anilor ’30, se-ntâmplă iar ceea ce bănuia dinainte de a deschide albumul, dar nu voia să recunoască în ciuda presimțirii ei, deși din propria experiență știa cum stau lucrurile: moda din anii tinereții, moda ei – o parte esențială a eului ei construit de amintire – i se pare ceva absolut imposibil, o modă cel puțin la fel de grotescă precum creațiile cu care va trebui să se împace în sezonul următor. Iat-o sub un copac. Părul moale, cu onduleuri regulate, îi încadrează obrajii, fusta îi ajunge aproape până la glezne, poartă o jachețică cu umerii croiți ridicol de concav și căptușiți, o pălărie moale de nedescris, pleoștită, având o privire galeșă ca de văcuță, crede ea clătinând din cap. Cum de ei și altora le-a plăcut pe-atunci așa ceva? Dar a putut afla cum până și cele mai banale succesiuni de evenimente nu decurg niciodată simplu. Dacă treaba ar sta exclusiv așa cum omul o spune și-o repetă fără a reflecta: și anume că lucrurile demodate sunt caraghioase și penibile fiindcă-s vechi și cunoscute și fiindcă omul a fost de față atunci când timpul a trecut cu tăvălugul peste ele, spre deosebire de lucrurile istorice, vechi și necunoscute, la a căror tristă capitulare omul nu a asistat -, dacă într-adevăr așa este, ar fi inexplicabil de ce lucrul care și-a trăit traiul își pierde imediat orice urmă de ridicol atunci când nu doar te uiți la el, ci ți-l și amintești. A. închide brusc albumul, închide ochii, se cufundă în cele de altădată: toca micuță, jacheta vătuită, fusta până la glezne – ochiul minții le redescoperă și le cercetează ca fiind ale ei, iar când își recompune privirea galeșă de-atunci, A. e din nou pe deplin conștientă de efectul ei șarmant. Onduleurile ce-i încadrează obrajii, pe care A. își închipuie dintr-odată că le poate pipăi, și-au recâștigat farmecul lor din 1938. Leziunea s-a vindecat. A. se poate lăsa iar cuprinsă de repulsia față de noile modele, repulsie la care mai întâi renunțase stânjenită privind vechile fotografii. Bineînțeles că-i va recomanda croitoresei ei creațiile la modă ca pe o sursă de inspirație, dar își va purta noile rochii împotriva propriilor convingeri, ca și cum ar face o concesie societății, din păcate. Dar, indiferent de hainele ei în pas cu moda, va rămâne fetița de-atunci – și se va feri de fotografiile ce-i pun sub semnul îndoielii conștiința de sine: ele îi arată moda de atunci răsfrântă, alterată, transformată de privirea de azi; numai în amintire garderoba de ieri își redobândește autenticitatea. Irealitatea unui eveniment ce nu poate fi transferat din caracterul obiectiv-fizic al procesului cerebral în existența subiectivă a contemplării încărcate de amintire e mai reală decât realitatea palpabilă a fotografiei.

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura ART. Traducere din limba germană și note de Alexandru Al. Șahighian