Dobânda anuală efectivă este necesară, dar nu și suficientă pentru transparentizarea dobânzilor

Dobânda anuală efectivă este un concept de bază în activitatea de creditare a persoanelor fizice prezent în sistemele bancare moderne din țările dezvoltate. În România a fost introdus în 2004, odată cu transpunerea directivei europene referitoare la creditele de consum în legislația bancară din țara noastră. Deși atât legislația autohtonă, cât și cea europeană prevăd obligativitatea calculării DAE pentru creditele de consum, unele bănci au ținut cont de recomandarea UE de a prezenta clienților informații despre DAE și în cazul creditelor ipotecare.

Dobânda anuală efectivă reprezintă unul dintre criteriile de selecție utilizate de clienți în procesul de fundamentare a deciziei de procurare a unui credit. Din punct de vedere teoretic, DAE are la bază principiul echivalenței sarcinilor, precum și conceptele financiare de valoare actualizată (present value) și de rată internă de rentabilitate (RIR – Internal Rate of Return).
Principiul echivalenței sarcinilor presupune că, la momentul semnării contractului de credit, valoarea actualizată a obligațiilor băncii să fie egală cu valoarea actualizată a obligațiilor clientului. Obligațiile financiare ale băncii se concretizează în punerea împrumutului la dispoziția debitorului la momentul semnării contractului de credit, iar obligațiile clientului constau în plata periodică a dobânzilor, a ratelor și a comisioanelor aferente creditului. Privit prin prisma acestui principiu, putem spune despre contractul de credit că este un contract echitabil pentru părțile contractante, iar acest deziderat este îndeplinit atunci când rata de actualizare (rată utilizată pentru determinarea valorii prezente a sumelor viitoare) coincide cu valoarea dobânzii anuale efective.

Mulți dintre bancheri și clienți au falsa impresie că DAE reprezintă simpla adunare procentuală a tuturor costurilor unui credit. Această variantă poate fi o aproximare cu un grad scăzut de precizie, dar DAE este echivalentă cu rata internă de rentabilitate și reprezintă, de fapt, rata dobânzii sau valoarea procentuală la care se egalizează valoarea actuală a obligațiilor băncii și ale clientului. Din punct de vedere al practicii bancare, DAE prezintă o importanță deosebită atât pentru bancă cât și pentru client, deoarece exprimă costul total al creditului calculat pe baze științifice. Deși din punctul de vedere matematic presupune calcule laborioase constând în rezolvarea unei ecuații prin metoda interpolării succesive (aproximări succesive și interpolare pe intervalul dintre două rate), DAE are o mare utilitate practică întrucât permite clientului nefamiliarizat cu elementele de teorie bancară să înțeleagă informațiile privind condițiile aferente contractului de credit, contribuind astfel la transparentizarea acestora. Cum poate un client să-și dea seama care variantă de creditare este mai bună atunci când are de ales între un credit cu o dobândă constituită din rata de referință a băncii (a cărei valoare, de obicei, nu se specifică în contract) Ă marja fixă de 1,5 puncte procentuale și un comision de administrare de 0,05% lunar aplicat la soldul inițial, și un altul cu dobânda formată din EURIBOR Ă marja fixă de 6,75% și un comision de acordare de 1,5%? Practic, este foarte greu de ales varianta optimă atât pentru un specialist, dar mai ales pentru un client care nu dispune de cunoștințe bancare teoretice dacă nu are la îndemână valoarea DAE.


Unii bancheri susțin că, din momentul introducerii DAE, nu se poate vorbi de lipsă de transparență. Aceștia au doar parțial dreptate pentru că DAE reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru luarea deciziei de procurare a unui credit de către client. Este o condiție necesară pentru că, prin intermediul DAE, clientul află costul procentual total al creditului la momentul procurării acestuia, dar nu este și suficientă, deoarece pe parcursul executării contractului costul poate varia în funcție de structura dobânzii aferente creditului și astfel este influențată valoarea totală suportată de client. De exemplu, în primul caz prezentat anterior, costul total al creditului nu se modifică pentru că banca “uită” să-și actualizeze dobânda internă de referință, pe când în cel de-al doilea caz, costul total se modifică și scade chiar, atunci când EURIBOR-ul scade.

Datorită structurii diferite a ratei de dobândă, este posibil ca în situația a două contracte de credit, la momentul încheierii acestora, DAE să fie aproximativ egale, iar la finalul contractului suma totală plătită de client să difere considerabil. Deci, pentru o fundamentare corectă a deciziei de procurare a unui credit nu este necesară numai cunoașterea valorii DAE, ci trebuie să existe o transparentizare a structurii dobânzii independentă de voința băncii și care să depindă de evoluția pieței. Astfel, prin introducerea OUG nr.50/2010 se înlătură acest neajuns și, în ansamblu, se creează premisele pentru transparentizarea pieței serviciilor bancare în țara noastră. De asemenea, un alt element pe care trebuie să-l luăm în considerare este perioada de creditare, deoarece DAE este influențată de aceasta, cu cât perioadă de rambursare a creditului este mai mare, cu atât DAE este mai mic iar suma totală plătită de client este mai mare. Astfel, una dintre capcanele pe care le ascunde DAE constă în faptul că un cost procentual total redus al creditului nu înseamnă neapărat și un cost total în valoare absolută redus, ci, dimpotrivă, costul total în valoare absolută crește pe măsură ce perioada de creditare crește. În concluzie, DAE reprezintă un element important de care trebuie să ținem seamă în luarea deciziei de creditare, dar, pentru fundamentarea corectă a acestei decizii, este nevoie să avem în vedere și alte elemente de cost, de durata sau de structura dobânzii.

Prof. univ. dr. Dan Armeanu, Facultatea de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori, Academia de Studii Economice, București